Scrisoare de acasă

Scrisoare de acasă

© Roxi Pop

© Roxi Pop

Scrisoare de acasă

 

Chiar dacă am plecat din Balta Roșie cu ceva timp în urmă, încă mă gândesc la Alex, băiatul care mi-a devenit prieten și ghid în sat. El a avut bunătatea de a împărtăși viziunea personală asupra locului din care provine. Alex în vârstă de 14 ani a crescut fără electricitate, televizor, apă curentă, internet, fără toate lucrurile pe care noi le considerăm normalitate. Vine dintr-o familie mare cu nouă copii, unii din frați au plecat în Italia la muncă, pe când alții au rămas acasă unde lucrează pământul. Astfel l-am întrebat pe Alex, “Și tu vrei să pleci?” El mi-a răspuns, “De ce să plec? Îmi place aici. Asta e casa mea.” Cuvintele lui Alex m-au făcut să mă gândesc la identitatea

puternic definita a lui Alex, precum și la legătura cu locul natal. De asemenea, m-a făcut să mă întreb cum mă simt eu în prezent acasă. (…)


Acum trei ani de zile am plecat să studiez fotojurnalismul cu o bursa Fulbright în Statele Unite. În acel moment, am simțit că aceasta este șansa mea de a practica ceea ce iubesc. Mi-am construit viața acolo, mi-am făcut prieteni care mai apoi mi-au devenit familie. Nu îmi doream să revin acasă, dar am fost obligată mă întorc. Pe 29 Iulie, 2015, când m-am îmbarcat în avion am simțit cum las în urmă o mare parte din mine.

 De cealaltă parte a oceanului, sora mea care locuiește în Germania, mă aștepta pe mine să mă întorc, cât și pe băiețelul ei să se nască. Nu ne mai văzusem de un an de zile și mă simțeam copleșită de emoții ca atunci când te urci într-un roller-coaster care nu se mai oprește.

 Astăzi sunt acasă.

 Ciudat cum acasă nu mai e “acasă”, ci mai degrabă un nou teritoriu de explorat și înțeles.

Sunt din nou alături de familia mea în locul în care am copilărit, dar totul pare foarte străin.  Distanța temporală și spațială care a existat pentru 3 ani de zile între mine și propria cultură îmi oferă o claritate și prospețime vizuală.

 Am început să fotografiez viața de zi cu zi a familiei mele și mediul înconjurător folosind o cameră pe film lat care mă încetinește și mă limitează în cadrele pe care le pot face.  Sunt obligată să iau mai mult timp înainte să fotografiez, să mă gândesc dacă ceea ce văd e important pentru mine. E mai puțin impulsivă acest gen de fotografie și mai degrabă seria de imagini sunt o reflexie emoțională asupra intimității familiale.

 Reacția bunicilor și a părinților a evoluat de la faptul că nu întelegeau la început de ce stric filmul pe ei, la un stadiu de mijloc când mă chemau să fotografiez momentele pe care ei le considerau interesante pentru lumea din exterior, până la indifirență și poate enervare uneori. După mai bine de un an de zile de fotografiat acasă, încep să devină din ce în ce mai rare momentele în care simt nevoia să apăs pe declanșator. Din acest motiv intenționez îmi îndrept atenția asupra altor familii.

 Acest proiect este o căutare a propriei identități. Încerc să îmi descopăr rădăcinile și să răspund la întrebarea “Ce ne face să numim acasă locul în care am crescut?”, mai ales contextul unei societăți globalizate. Este modalitatea mea de a accepta România ca locul pe care să îl numesc acasă, sperând că voi ajunge să spun și eu ca Alex, “De ce să plec? Îmi place

aici. Asta este casa mea.”