The becoming

Dan Bordeianu înainte de piesa Efecte colaterale, Teatrul Mic. © Ioana Moldovan.

Dan Bordeianu înainte de piesa Efecte colaterale, Teatrul Mic.  © Ioana Moldovan.

Un om gol stă în fața garderobei. Nu e a lui însă. Alege o pereche de pantaloni, îi încearcă. Într-un mod ciudat, pare că își încheie șlițul pentru prima dată. Cămașa pe care a ales-o e prea mare, trebuie ajustată. O voce îi spune ”încalță pantofii aceștia”. ”— Dar mă strâng, răspunde omul. — Poartă-i, poartă-i, că se lasă”, insistă vocea. Omul se supune. Picioarele îl dor. ”Te rog, pot să încerc o altă pereche? Aș putea să-i port pe ai mei.”

Înlocuiți hainele cu trăsături umane, trăiri și gesturi. Vocea cu un regizor. Omul construiește un personaj. E actor.


Indiferent cât de diferit este personajul de propria fire a actorului sau cât de mult încearcă acesta din urmă să nu îl îndepărteze de el însuși, ”magia actoriei este că de fapt joci o ființă vie care nu ești tu, dar pe care o umpli tu”, spune actrița Ilinca Manolache. Cu atât mai diferită această ființă de actor, cu atât provocarea este mai mare. ” Te face să sondezi în tine și să găsești fațete ale tale pe care în mod normal ori încerci să le înnăbuși și să nu le scoți la iveală, ori chiar nu le ai”, adaugă Ilinca.

”Trebuie să-ți iubești personajele din tot sufletul sau să le urăști din tot sufletul”, crede actorul Alexandru Voicu. ” Nu poți să fii la mijloc: îmi place.”

Actorul trebuie să creadă în personajul său. Hainele acelea din garderobă trebuie să-i vină perfect. Doar așa poate face publicul să-l primească ca noul sine.” Trebuie să-ți aperi personajul care ți se dă, trebuie să găsești argumente care justifică de ce e cum e sau face ce face”, spune actorul Lari Georgescu. ”Pentru că dacă tu nu îi găsești argumente, înseamnă că nu crezi in el.”

Holurile teatrelor și cabinele de probă sunt martorii nelipsiți la agitația sau liniștea de dinaintea unei piese. La foiala actorilor când îi încearcă emoțiile, la încordarea ce uneori pare că împinge pereții sau la activitățile obișnuite precum machiajul sau aranjarea costumelor. Cei ce văd transformarea neprelucrată, brută de dinaintea pășirii în scenă, în fața ochilor și simțurilor spectatorilor. Seară după seară, în timp ce actorii devin mereu altcineva.

Pe scenă, această transformare ia cea mai pură formă. Este locul în care actorul uită de toate problemele personale inerente vieții, de certurile de acasă, de facturile neplătite sau de pisica bolnavă. ”Problemele personajului sunt altele și tu cumva slujești asta, slujești personajul, nu pe tine”, spune Ruxandra Maniu. Acolo, în acei câțiva metri pătrați, ” ai șansa să trăiești lucruri pe care poate altfel nu le-ai putea face, sau să le faci altfel decât le-ai face, să le trăiești mai intens sau diferit sau să le retrăiești”, adaugă Vlad Bîrzanu. ”Ai șansa să-ți schimbi destinul. Și mai ales șansa să nu fii judecat pentru ceea ce faci. Poți să iubești pe cineva pe care altfel nu l-ai putea iubi, sau să urăști. Poți să te joci când lumea nu te mai lasă să te joci. Să fii iresponsabil sau să-ți faci un vis să devină realitate. Chiar și pentru câteva ore. Și chestia asta e genială.” Pentru Vlad, spectacolul e un fel de univers paralel, o variantă alternativă a sa, într-o altă viață”. Un fel de “ce-ar fi fost dacă…”.