Zâne

Zâne- ongoing

Am plecat după “Zâne” în 2015. Le căutăm în sate izolate și în spații misterioase în care natura nu a fost încă supusă de om, în comunități în care superstițiile și obiceiurile tradiționale ordonează încă viața dincolo de clișee folclorice.

Ne-am propus să urmărim pe termen lung viața în zone rurale tradiționale și în comunități izolate din România și Republica Moldova. Căutăm să surprindem esența legăturii dintre oameni și mediul natural în care trăiesc, care adesea este marcată de credința profundă că totul este viu.

Zânele sunt volatile și schimbătoare. Sunt, într-o proporție magică, umbră și lumină. Se mișcă nevăzute prin aer și lasă în urmă doar o impresie. Nu le vezi, dar pur și simplu știi, sau simți, că au trecut pe-acolo. Zânele sunt o stare de grație. Iar atunci când apare, durează atât de puțin încât trebuie să se alinieze toate superstițiile și credințele polulare ca să apuci să duci aparatul la ochi și să apeși pe declașator. Când reușim să fotografiem o zână, ne simțim, probabil, ca atunci când ielele îți iau mințile.

În credințele populare, zânele sunt creaturi timide și, de cele mai multe ori, binevoitoare cu oamenii. Așa au fost și cu noi în acești ani în care am lăsat asfaltul pentru poteci și drumuri forestiere, în care am lăsat oamenii cu laptopuri și telefoane mobile pentru vraci și vrăjitoare, culegători de fructe de pădure, pentru fete care își spală cu apă și urzici părul lung până la călcâie, pentru oameni care vorbesc puțin, dar cu tâlc, pentru locuri prin care, din când în când, trece o legiune de draci și se ascunde în arini.

E nevoie de multă răbdare și mai ales de credința că vor apărea, ca să desfaci fiecare experiență de sensul ei imediat.

Marin e interesat mai mult de spațiul mistic și de elementele pe care omul le folosește pentru a crea o legătură cu necunoscutul, iar eu sunt mai degrabă prinsă de felul în care trăiesc oamenii relația lor cu natura și de cum o povestesc.

Odată eram în Hunedoara și Marin a rămas fascinat de Ruben Stănilă, un soi de vraci cu o imensă barbă roșie și multe povești ciudate despre vâlve și energii. Marin a stat cu orele să-l asculte. La un moment dat, omul i-a zis: „Nu e o întâmplare că ne-am întâlnit. Și voi sunteți nebuni ca mine”.

                       Ioana Cirlig

                      Marin Raica

Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.