Povești din deșertul Olteniei

Triunghiul Craiova-Calafat-Corabia este o zonă ce înregistrează cele mai ridicate temperaturi și cele mai puține precipitații din România. Această regiune a țării este supusă deșertificării. Procesul a început cu secole în urmă, dar este accelerat de schimbările climaterice globale și de o serie de intervenții umane împotriva naturii (defrișări, îndiguiri).

Mediul ce devine din ce în ce mai ostil locuirii (44 °C Calafat, 2007) este, în schimb, propice cultivării pepenilor. Căldura, solul nisipos și lipsa precipitațiilor, sunt trei condițiile ideale pentru cultivarea lubeniței. Producția anuală de pepeni în Oltenia este de jumătate de milion de tone. O parte ajunge la export, restul pe piața locală, unde concurează cu importurile ce se găsesc prin magazine mai tot anul.

Multimedia ► Foto: Petruț Călinescu/ Soundtrack: Electric Brother ↓

Zona Dăbulenilor este un furnicar de oameni, tractoare și remorci în perioada verii.  Spre deosebire de multe alte locuri din România, aici se pot face bani. Brand național și motiv de mândrie pentru politicieni, pepenele de Dăbuleni nu este sprijinit în niciun fel prin subvenții de creștere și nici la raft, unde pierde mereu startul la începutul sezonului în fața pepenilor din Egipt, Brazilia, iar apoi din Grecia.

Metoda de cultivare este importată din Grecia și presupune altoirea pe un butaș de tivgă sau dovleac. Astfel, sunt mai rezistenți și mai productivi. Un astfel de butaș costă 1 euro, dar mulți și-l fac ei acasă.

Oamenii iau în general în lucru câteva hectare, fiecare susținând aproximativ 2.000 de răsaduri. În luna aprilie, plantele sunt puse pe câmp “la tunel”, un fel de mini sere din folii de plastic ce le feresc de înghețurile ce mai pot apărea. Dacă stai cu „ieșitul pe câmp” până mai târziu, când știi sigur că nu mai îngheață, ratezi startul pe piață. Bătălia în agricultură e ca la atletism: câștigă doar primii, pentru că pot pune prețuri mai mari. Restul rămân doar cu munca.

Dacă pepenii s-au pus “la tunel” și există prognoza unui îngheț, câmpurile sunt înconjurate cu anvelope uzate cărora li se dă foc, pentru a crea o barieră termică. Pe la sfârșitul primăverii, tunelul de plastic este scos și adesea rămâne abandonat pe câmpurile vecine. Terenurile sunt date în arendă. Anual, cultivatorii își mută plantațiile de pepeni, grija pentru mediu nefiind o preocupare. În cel mai bun caz, paznicii dau foc plasticelor pentru a alunga țânțarii de Dunăre, care atacă ca niște bancuri de piranha zburătoare.

Cheltuielile pentru o cultură de pepeni sunt mari: chiria pentru teren, arătura, discuiala, folia de tunel, fântâna, pompa pe benzină, sistemul de picurare, stropirile, paznicii. Cel mai mare dușman, în mod surprinzător, este chiar ploaia. Aduce boli și putrezeală. Cultivatorii preferă  irigația controlată prin picătură – fiecare având puțul lui, săpat ilegal pe câmp, apoi abandonat la strângerea recoltei. Impactul asupra mediului nu este luat în calcul deocamdată. Oamenii s-ar revolta dacă autoritățile le-ar cere să intre în legalitate cu aceste foraje.  Oricum nu fac nimic pentru ei, măcar să nu le pună bețe-n roate, ar zice.

În funcție de an, pe la jumătatea lunii iunie, începe recoltarea primilor pepeni, succesiv, în câteva valuri, pe măsură ce se coc. Unii plantează și a doua recoltă, care se coace prin august, dar sunt puțini cei care fac asta – prețul e deja mic spre sfârșitul verii și lumea e sătulă de pepeni.

Dacă nu e grindină și paznicii își fac treaba, se produc aproximativ 50-60 de tone de pepeni la hectar, într-un sezon bun. Se plătesc datoriile (stropitul se cam face pe caiet), se plătesc oamenii care au ajutat la strâns și apoi rămâne de văzut dacă rămâne sau nu profit.

Oamenii se împart în două categorii: cei care mormăie în barbă că este ultimul an în care mai pun pepeni (cel mai probabil vor face la fel și anul următor) și cei care își freacă mâinile fericiți, dar posibil să nu-și fi luat în calcul datoriile.

„Bani se fac”, spune Cristi Iliuță, care pune anual 18 000 de plante altoite. „Trebuie doar să fii serios, să nu îți bați joc și să mai ai noroc. Un an prost îți aduce o gaură pe care reușești să o astupi abia în 3-4 ani buni. „

Cultivatorii sunt divizați și nu există asociații de producători. Majoritatea nu au firme și recolta e greu de vândut direct din remorcă, fără acte. Astfel, apar în ecuație intermediarii, care ridică prețul la raft.  În plus, recoltele sunt mereu în pericol din cauze naturale. O grindină sau prădătorii naturali, precum ciorile sau graurii, pot distruge complet o recoltă în mai puțin de jumătate de oră. Cum recoltele în câmp liber nu pot fi asigurate, oamenii sunt nevoiți să-și găsească singuri soluții pentru a-și proteja culturile. Cei mai mulți producători angajează un paznic care stă permanent pe câmp, din primăvară până în toamnă. El păzește recolta de păsări, făcând tot felul de zgomote (tunuri de carbid, vuvuzele, petarde, clopoței) și, de asemenea, are în grijă pompa de apă, care adesea se fură.

Pentru a maximiza profitul, multe familii de agricultori aduc ca paznic un membru, care nu are putere de muncă, dar poate contribui, astfel, la afacerea familiei. Lupta pentru supraviețuire, într-un mediu din ce în ce mai ostil, arată ca un război în care s-au aruncat ultimele resurse. Am întâlnit, pe câmpurile invadate de ambrozie și țânțari, pline de cutii goale de energizant ieftin, sub soarele ce adesea ridică temperatura peste 40 de grade – bătrâni în cârje, unul cu piciorul amputat chiar, copii de 12 ani, oameni cu operație bypass la inimă, femei singure.

Nea Fane (55 de ani), muncitor în construcții, din Timișoara, păzește de ciori o cultură de pepeni, în zona Dăbuleni. Munca pe șantier l-a epuizat și simțea nevoia unei pauze, așa că a venit pe perioada verii să-și ajute un văr care deține plantația. În schimbul muncii sale, pe care o percepe mai degrabă ca pe un concediu, va primi niște grâu.

Gheorghe Parnicul (65 de ani), din Bechet, în coliba lui improvizată de paznic, în care stă din primăvara până-n vară. Plantația de pepeni e a copiilor lui; Marcel, unul dintre băieții lui, spune: „Așa olog cum îl vezi, un pepene nu o să vezi găurit de ciori, așa bun paznic e. Altul nu avem oricum. Cine e în formă, trece la muncă.”

Ion, paznicul lui Sever, coace un porumb.  A fost pictor la Cooperativa Arta Populară din București. „Trei sute de oameni eram în subsol la Magazinul Cocorul; pictam reproduceri care se vindeau în librării în perioada comunistă. Mergeam la teatru, la operă, la cinema. Am autografe de la Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Augustin Doinaș. Eram odată în Cișmigiu și la terasa aia de lângă lac, pe cine văd: pe Nichita. Îmi fac eu curaj, mă apropii și îi zic: vă cunosc, vă citesc și vă apreciez. Nichita se uită la mine, îmi zâmbește, se întrerupe din vorbă, că era cu alții și îmi zice: dacă te rog să dai o fugă să îmi iei niște țigări, mă ajuți?”. M-am întors peste câteva săptămâni cu un bloc de desen, cărbune și acuarele, așa cum mă rugase Ion. Dar pepenii erau strânși deja și dispăruseră toți paznicii. Doar ciorile dădeau roată în jur, căutând pepeni lăsați în urmă.

❋

Sever, cultivator de pepeni, din Dăbuleni (patronul lui Ion): „Până acum 15-20 de ani, când cultivam pepeni din semințele noastre, nu stropeam. Acum luăm semințe de afară (Grecia) sau răsaduri speciale, altoite, că ies mai repede și sunt mai productive. Dar ăstea vin cu boli la pachet.”

☼

„Bill Gates are niște panouri uriașe care ies din pământ când se apasă pe buton. Captează tot soarele și îl trimit în România și în Bulgaria. De ce? Ca să ne omoare, apoi să ne ia pământurile.” Patron, dar și paznic în același timp, Marin din Bechet se suie în fiecare seară la apus și înconjoară, învăluit în nori de praf, terenul pe care are pepeni. Zgomotul pe care îl provoacă motocicleta lui ține pe moment ciorile la distanță. „Am și tun cu carbid, dar crezi că se mai sperie? Se așează și adorm pe el, ale dreacu’!”

Nicolaie (73 de ani), din Corabia, a lucrat ca zilier toată viața. Acum e paznic la pepeni, unde câștigă 1.500 de lei lunar, mâncare și țigări. Are 10 copii, toți plecați la muncă în străinătate. „Le tot zic ăstora ai mei: haideți, mă, înapoi acasă, e destul de lucru și aici”.

Dori Trancă a fost lăutar timp de 25 de ani. Apoi cultivator de pepeni. S-a îmbolnăvit, nu a mai avut putere și până la urmă a rămas paznic la un văr de-al lui. „Știu toate câmpurile de aici și toate ciorile. Pe mine nu mă atacă. A venit o dată o cioară mai bătrână, mai curajoasă. S-a apropiat, celelalte așteptau semnalul ei. I-am aruncat de mâncare, a ciugulit tot și nu le-a mai dat comanda să atace. În fiecare seară vine, mănâncă, pleacă. Nu mai am treabă cu niciuna.”

Lujer Ion (65 de ani), fost muncitor în construcții. Cu o operație de by-pass ce i-a lăsat o cicatrice din cap până-ntr-un picior, așezat pe salteluța lui, la umbră, într-o zi cu 40 de grade, Ion are relaxarea cuiva care a ieșit la picnic.

Proiectul a fost cofinanțat de AFCN, Administrația Fondului Cultural Național,  având ca parteneri: Fundația Joana Grevers, Muzeul Național al Țăranului Român, Scena9, Asociația Laborator Artistic, Gala Societății Civile. El face parte dintr-o investigație mai largă, „Digging for Water”, realizată în România, Grecia și Portugalia cu sprijinul Journalism Funds. Pre-documentarea a fost susținută de EIC Network. Mulțumiri tuturor care au făcut posibil acest proiect. Acest proiect nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național/finanțatorilor. AFCN/finanțatorii nu este/sunt  responsabilă(i) de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele lui pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.