Mândrie și Beton - după 10 ani

foto Petruț Călinescu, text Ioana Călinescu

 

O nouă decadă de documentare. O nouă carte de fotografie.

 

Acum mai bine de un deceniu i-am căutat prima dată pe oșenii din nordul țării la ei acasă. Nu i-am găsit. Erau la Paris. Prin sate ne-au întâmpinat însă bătrânii la porți de inox. Nu se auzeau vite întorcându-se acasă, nici găini, nici copite de cai; coloana sonoră a satului tradițional românesc se transformase parcă peste noapte într-un zgomot înfundat de betoniere.

Proiectul a început în 2010 și prima etapă a documentării s-a încheiat în 2012 cu un album foto, finanțat integral prin contribuția cititorilor, un site dedicate acestei etape și un scurt metraj documentar. Revenim cu un nou capitol (2021-2022), în care am documentat o nouă etapă din viața satelor tradiționale din nordul țării. Ultimii ani au schimbat radical piața muncii, pandemia și Brexit-ul afectând mobilitatea și piața serviciilor în care emigranții români erau implicați. Mândrie și Beton este un proiect jurnalistic independent, în care intenționăm să documentăm pe viață, din zece în zece ani, felul în care se transformă satul tradițional românesc în urma plecării oamenilor la muncă în străinătate. Într-un context în care, fie din motive comerciale, fie politice, se promovează imaginea unui sat idilic, neatins de schimbări, cu un patrimoniu material și imaterial neinfluențat de trecerea timpului, considerăm că proiectul nostru face un serviciu istoriei recente a României, informând și documentând un fenomen unic și ireversibil.

Recent, o fotografă azeră, Rena Effendi a câștigat o serie de premii cu un reportaj intitulat “Built on grass” – despre viața cotidiană a țăranilor din Maramureș. În fotografii regăsim un Maramureș atemporal, idilic, unde țăranii poartă costume tradiționale, femeile spală la râu iar pâinea se coace în casă. În același timp, în pline restricții cauzate de criza Covid 19, aeroporturile din nordul țării aranjează zboruri pentru emigranții români vitali economiei vestice. Aceste două lumi diferite există și co-există, aceasta fiind și intenția esențială a proiectului: de-a le surprinde împreună, cât timp mai conviețuiesc. Pe lângă documentarea vizuală a tranziției prin care casele migranților au ajuns treptat să domine peisajul rural astăzi, Mândrie și Beton este și o poveste despre speranțele, ambițiile și suferințele unei comunități întregi din nordul țării, care trăiește la Paris (și nu numai) de mai bine de 25 ani. Acești oameni au sacrificat mulți ani confortul vieții occidentale în numele tradiției  unei competiții sociale, care îi obligă să-și construiască în satele de-acasă o viață de lux, pe care, însă, cel mai probabil, nu o vor trăi prea curând.

 

Cuscra mare si cuscra mică iau la pas Certezele pentru a împărți invitații la nunta copiilor lor, 2021

Întoarcerea, după zece ani, în mijlocul oșenilor veniți acasă în luna august a fost copleșitoare. Am recunoscut cu emoție vânzoleala și tensiunea verii în Oaș. Deși a trecut o pandemie și a izbucnit un război chiar la granița de nord a țării, ulițele betonate de oameni pe banii lor se blochează în “bușoane” (blocaj în trafic în franceza oșenească) de mașini cu numere străine la fel ca în urmă cu un deceniu. Casele albastre bătrânești din lemn, devenite magazii de materiale de construcții pentru noile vile de beton, au dispărut pe măsură ce s-au terminat șantierele, pe ulițe gonesc în continuare mașini decapotabile, pe costumele populare a crescut numărul de cristale Swarovski, la gât miresele oșence au început să poarte globuri de Crăciun, au apărut cizme tradiționale roșii sau mov lucios, pălinca nu se mai bea din sticle în formă de Tour Eiffel și nu mai vezi deloc căpițe de fân făcute de mână, ci doar baloți cilindrici, scuipați pe câmp de utilaje agricole moderne.

Mașina mea sunt picioarele…” ne povestea bătrînul Baltă Gheorghe din satul Moișeni în 2012 când ne-am oprit să-l fotografiem mulțumit lângă două căpițe de fân proaspăt ridicate de el. “Pe-aici mă învârt în viața asta. 6 km în stânga, 6 în dreapta. Nu i-am depășit vreodată. Și dacă se poate să-i fac pe jos, sunt mulțumit. Mi-e cam frică de mașini. Eu știu să fac căpițe. De la tata am învățat. O căpiță perfectă este înăltișoară și se subțiază bine la vârf ca să nu prindă umezeala… multă lume mă caută să le fac căpițele.” – Baltă Gheorghe, Moișeni, Satu Mare – Țara Oașului (2012)

Floare Feher vorbește cu mama ei, pe Whatsapp, pregătindu-si venirea acasă, în Racșa, 2022

Între prima generație, care a luptat din greu să-și facă un rost în Franta, și copiii și nepoții lor, care vorbesc fluent limbi străine și sunt perfect integrați în societatea franceză, se cască o prăpastie tot mai mare. Cei dintâi visează să se întoarcă într-o zi acasă, iar generațiile următoare să rupă “blestemul betonului” care îi obligă, conform tradiției, să-și bage banii câștigați din greu în case cu mult etaje în satele natale. Casele mari țin departe de a-și împlini visele ambele generații de emigranți născute în România. Cei ce visează să se întoarcă acasă sunt obligați să muncească departe de casele lor pentru a le putea întreține, și cei ce visează să-și facă o viață la Paris, sunt obligați să-și bage banii câștigați în finalizarea lor. Iar asta, în mult cazuri, poate dura o viață. Cel puțin așa părea acum zece ani. Timpul și ambiția acestei comunități a demonstrat că o viață poate acomoda mai multe vieți. Ce am descoperit după 10 ani, este că viața „afară” s-a așezat. Oșenii și-au cumpărat case pe pământ la Paris, le-au spart, le-au renovat, au umplut grădinile de flori.

Mai mult decât atât, în numai zece ani, aceste generații de emigranți s-au educat economic și financiar. Cu toate că nu au învins blestemul betonului și continuă să ridice case uriașe în satele lor, chiar și pentru nepoții ce abia vin pe lume la Paris, ei și-au deschis propriile firme de construcții în Franța, și-au cumpărat case acolo, dar au început să cumpere și să închirieze apartamente și în orașele mari din nordul României. Acesta este un salt economic și de mentalitate impresionant pentru o singură generație. În plus, pare că s-a născut și generația pregătită să rupă blestemul betonului. Generația copiilor care nu mai aparțin României, a copiilor născuți în străinătate, a copiilor care acum 10 ani, când am început documentarea, acceptau docil să îmbrace costume oșenești incomode, dar se alergau pe ulițele din Oaș provocându-se la joacă în limba franceză. Ei sunt adolescenții bilingvi de azi, integrați, cosmopoliți. Acum în Țara Oașului, când se strâng vara la nunți cei plecați, copiii și tinerii vorbesc în franceză, în engleză, vin însoțiți în vacanțe de prietenii lor străini. E altă lume, altă compoziție identitară. A apărut o generație asupra căreia se revarsă întreaga mândrie a părinților, o generație care primește totul de-a gata. Pentru că multe dintre familiile lor sunt deja așezate acolo și trăiesc bine, își permit să investească în educația lor. Tot ceea ce bunicii și părinții nu au avut, au acum ei.

Unii dintre oamenii pe care i-am cunoscut în urmă cu 10 ani, care ne-au primit la Paris cu atâta căldură, nu mai sunt. S-au dus și au rămas acasă, mărturii ale viselor lor, case la roșu înghițite de iederă. Copiii pe care i-am cunoscut plictisiți în vacanță și nerăbdători să se întoarcă acasă la Paris sunt acum studenți, viitori avocați, medici, contabili, ingineri de avioane. Ambiția s-a transmis de la o generație la alta și competiția s-a mutat în educație. Pe străzile din Negrești tinerii vorbesc între ei în toate limbile pământului, bătrânii își sorb nepoții și strănepoții din priviri, dar nu înțeleg o boabă din ce spun. Cele mai multe construcții s-au terminat. Casele bătrânești au dispărut aproape cu totul. Satul arată ca o suburbie a unui oraș occidental.

Prima zi a sezonului de nunți, Bixad. În fiecare an, pe 15 august, după încheierea postului de Sfântă Mărie, încep nunțile. 2021

Comunitatea de oșeni, pe care se concentrează în mod special proiectul Mândrie și Beton, are o istorie a migrației care se întinde mult timp înainte de căderea regimului comunist. Pe ei oricum nu-i găseai acasă nici când granițele României erau închise. În anii ’70 îi găseai pe oșeni prin țară la cele mai grele munci: la defrișări, pășuni, tăiat mărăcini, la vopsitorii industriale, combinate, la curățat vase petroliere. Banii câștigați înainte de ’89 tot în case au fost băgați. Pe vremea când România atingea pragul limită al sărăciei într-un plan extrem de plată a datoriilor externe ale țării, satele din Oaș prosperau și vechilor case bătrânești le creștea primul etaj. Când regimul comunist a căzut, și o dată cu el întreaga economie a țării, obișnuiți cu plecatul de-acasă, oșenii au fost primii pregătiți să exploreze noi teritorii în căutare de lucru. Cei mai mulți dintre ei s-au așezat în Franța și, de mai bine de 25 de ani, bărbații din Oaș au devenit mâna de lucru de încredere în domeniul construcțiilor, iar femeile fac menajul în casele parizienilor.

Cei dintâi care au plecat au fost locuitorii satului Certeze și au avut un singur gând: să facă bani și să arate în țară că au reușit. Începutul a fost greu. Au stat pe unde au apucat, pe sub poduri, în case părăsite, în păduri. Au încropit locuințe, au fiert apă ca să o poată bea, au mâncat pe apucate, au vândut ziare, nu și-au văzut copiii ani de zile, au muncit zi lumină.

O vecină inspectează casa alăturată gospodăriei ei. Proprietarul, plecat la muncă afară, o lasă să își depoziteze și usuce aici recoltele

Când am ajuns acolo am văzut că toți oamenii stăteau într-o casă abandonată cât e asta a mea. Doar că stăteam 200 de oșeni în ea. Toaleta – săpau o groapă, puneau niște plastic,  apoi, peste două săptămâni săpau alta. Lumina nu era decât de la lumânare, iar mâncarea, dacă nu o  agățai pe pereți, ți-o mânca șobolanii, era plin de șobolani, case părăsite și mizerie” ne povestește în vara anului 2021 Maria Veletean din Certeze, una dintre puținele femei care mai știu să împletească părul miresei. Zisă Maria a Mireselor, ea câștigă acasă în luna august, numai din împletitul mireselor, în jur de 9000 euro.

Poveștile începuturilor erau mult mai ascunse acum zece ani în memoria acestei comunități. Poate le era rușine, poate se aflau încă sub amnezia unei traume mult prea recente. A fost o surpriză să descoperim în noua etapă a documentării cum numai în zece ani aceste istorii ale trecutului au erupt aproape mitologic în istoria orală a Oașului. „6 zile l-am cărat în spate pe un amic de-a meu, cu grănicerii pe urmele noastre. Când s-au apropiat, l-am lăsat și am tulit-o, măcar io să fi scăpat. Până la urmă tot m-au prins și m-au întors în țară. Dar am luat-o de la capăt și tot am reușit”. – Remus Ț, 2022. Istorisiri dramatice, ca la război, povești de supraviețuire, pe care unii abia acum au avut curaj să ni le împărtășească.

Poveștile acestor oameni sunt impresionante, puternice, exemplare și, cu toate excesele lor, nu au cum să te lase indiferent. În prima etapă a proiectului, în anul 2012, am deschis cu entuziasm bucătăria spațiului nostru de documentare printr-o pagină de FB pe care am hrănit-o zilnic cu notițe de teren. Am avut parte de un val de comentarii pline de ironii și ură la adresa comunității pe care o documentam, aproape imposibil de moderat în timp real atunci când ești pe teren. Acesta este și motivul pentru care noua etapă de documentare a fost mult mai puțin transparentă în spațiul public. E la îndemână să ironizezi când nu cunoști straturile, resorturile, originile acestor experiențe crude de viață. Sunt oameni care au făcut sacrificii colosale pentru ce au crezut ei că contează. Felul acesta de a trece prin lume nu e mai puțin valid decât altele. Au muncit, au strâns, au văzut și alte colțuri de lume, (s-)au irosit poate, dar s-au și regenerat cu o forță extraordinară și și-au recăpătat continuu vitalitatea.

Când lucrurile au început să meargă, s-au așezat la periferiile Parisului și, în loc să-și tragă sufletul, au mărit ritmul de muncă, dar și-au păstrat standardele modeste de viață. Au pus deoparte fiecare ban câștigat și l-au investit în competiția de acasă.

În luna august și de sărbători oșenii se întorc ritualic acasă și satele devin o scenă deschisă a acestei competiții. Cu mândrie aruncă, fără să se uite la bani, mii de euro câștigați din greu în tot timpul anului, pe nunți, mașini de lux și haine scumpe. Într-o singură generație au demonstrat că pot transforma satele din care au plecat în adevărate redute de beton, ca dovadă a succesului pe care îl au afară.

Astăzi oșenii sunt cetățeni francezi, au acte în regulă și, mulți dintre ei, au chiar propriile firme de construcții prin care reușesc să integreze și alți oșeni pe piața muncii. Satele din jur au încercat să le copieze modelul și, rând pe rând, comunități tradiționale vecine au luat drumul străinătății.

 

 Ajută-ne să tipărim noul album Mândrie și Beton

 

UPDATE 12 ianuarie: Termen nou de livrare: ian/febr 2024

 

Din cauza unor probleme tehnice neașteptate, livrarea albumului Mândrie și Beton se prelungește, în cel mai optimist termen, până la sfârșitul lunii ianuarie 2024 și în cel mai pesimist, februarie. Vă spuneam ca a fost tipărit în condiții excelente, pe o hârtie premium pe care am așteptat-o cu lunile să apară în stoc. Apoi, la etapa plierii colilor, s-au creat niște abateri pe care le-am considerat cu toții, inclusiv tipografia, prea mari. S-au încercat 3 variante de remediere a tirajului, dar niciuna perfectă. Am ajuns de comun acord la varianta retipăririi, iar în acest moment așteptăm răspunsurile furnizorilor legate de stocul de hârtie. Am stat mult în balanță pentru a lua aceste decizii. Am putea re-tipări de îndată, daca am accepta o hârtie de duzină sau aștepta un pic (o săptămână, două) pentru a avea o hârtie excelentă, care să reproducă toate detaliile.

Vă mulțumim pentru sprijin, răbdare și înțelegere!

 

Albumul Mândrie și Beton, tipărit în 2013 (cu imagini din 2010-2012), a fost posibil doar pentru că 260 de susținători l-au cumpărat în avans, ajutând astfel la strângerea fondurilor necesare pentru a acoperi o bună parte din costuri. 10 ani mai târziu, ne propunem o reeditare a lui, într-o formulă grafică complet diferită, cu un conținut nou (2015-2022) în proporție de aproximativ 50%. Pentru a putea intra in tipar, avem nevoie și de data aceasta de aproximativ 200 de exemplare vândute în avans, care acoperă doar parțial costurile de producție.

Editat de CdFD (Centrul de Fotografie Documentară), cu un design de Alice Stoicescu, noul album va avea 224de pagini, format 265 x 195 mm, va fi tipărit offset pe hârtie premium și este estimat să iasă din tipar în jur de 10 decembrie 2023, apoi livrat celor care l-au cumpărat în avans.

Fii unul dintre noii susținători ai acestui proiect și ajută-ne să acoperim parțial din costurile de producție, cumpărând un album în avans.

Doar pentru comenzi până pe 5 noiembrie:
– Transportul inclus în RO prin curier
– semnătura autorilor
– un print de aprox. 15×20 cm
– numele tău tipărit în pagina de mulțumiri a cărții
După ce se încheie perioada de precomenzi, albumul va fi disponibil, fără transport inclus și cele menționate mai sus, începând cu 15 ianuarie 2024

 

Pret: 190 lei

Modalitate de plată prin donație:

ING: RO83INGB0000999913850629 (Asociația Centrul de Fotografie Documentară) sau

Revolut: payment link sau Revtag: mandriesibeton

Paypal: petrut@petrut-calinescu.com

!! După plată, nu uita să ne trimiți detaliile pentru livrare exclusiv in RO (adresa, nr. de telefon) la mandriesibeton@gmail.com.

Mulțumim !! 

 

 


Foto și text: Petruț Călinescu

Text, editare și comunicare: Ioana Călinescu

Web: Dani Ivan

Design (offline): Alice Stoicescu

Consultanți teren: Mihaela Grigorean, Remus Țiplea

Our partners: Scena9, Zile și Nopți, Gala Societății Civile, Radio România Cultural, Igloo, Muzeul Național al Țăranului Român, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Panos Pictures

 

 

„Mândrie și Beton” este un proiect al Asociației Centrul de Fotografie Documentară, co-finanțat de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectura (OAR) si Administrația Fondului Cultural National (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția OAR/AFCN sau a oricărui finanțator in general, care nu sunt responsabili de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.