Când ne-am fotografiat

Nicu Ilfoveanu, Puiu Lățea

Ați fost? Am fost. Când ați fost? Mereu am fost. Şi când eram mici, cu alde mămica, şi, mai încolo, cu copiii. Ce-ați făcut? Greu de spus. Îl aşteptam ca pe Dumnezeu. Când se apropia, găteam mâncare bună, pui fript sau mazăre cu boboc. După vre­muri. Dacă n-aveai, te duceai cu brânză, cu ouă, puneai masa acolo… Ne înțelegeam din vreme care mergem. Pregăteam carele cu boi, mai rar cai. Ne îmbrăcam frumos şi plecam în grup, neamuri, rude şi apropiați. Câteodată ploua, dar, după atâta aşteptare, ne venea greu să renunțăm. Odată, a plouat cu găleata. Ăştia bătrînii, părinți şi bunici, am fi rămas să petre­cem acasă, dar nu te-nțelegeai de copiii: „hai să mergem, că nu mai plouă decât în lacuri…”

Drumul e de poveste, ca-n schița care începe cu „vagoane de tramvai galbene şi albastre, tram­care, trăsuri boiereşti, căruțe mitocăneşti şi biciclete şi lume multă pe jos” (Caragiale 1900). Ce puhoi de lume şi cît praf pe drum. Plecai cu sandalele în mână, te opreai la cişmea, te spălai de praf şi te încălțai. La fel şi la întoarcere, numai că invers. Ca să nu stricăm sandalele. Gigi, flăcău dintr-o nuvelă (Tipsie 1983), pleacă de la Secu şi încalță gumarii noi‑ nouți abia la Berbeşu, ca să ajungă cumsecade la Argetoaia. În sfârșit, se vedea. Ce făceați acolo?  Mâncam mere pe băț şi ne dădeam în tiribombă. Un copil a furat o pereche de oche­lari de soare, altul un papagal. Păcălit de o reclamă, un băie­țel s-a pierdut de părinți. O fetiță s-a speriat de furtuna pornită ca din senin: „nu mai dau pe-aci, cîtă viață oi avea!” Un om a scos şerpi boa dintr-un geamantan. O maimuță a şterpelit şapca lui nea Gheorghe şi a făcut-o de ruşine.

La reamintire, totul se prezintă ca o lungă aşteptare, niște drumuri inimitabile, o sumă de anecdote de familie şi, poate, câteva fotografii îngălbenite, păstrate ca prin minune, în special cele de nuntă. „Perechile de curând căsătorite dela mahala trebue să vie negreşit. Dumneaiei este îmbrăcată adesea în rochia de mireasă, dumnealui în haine negre şi cu floarea de ginere la butonieră. Se plimbă peste tot la braț şi fericiți, cu amândouă perechile de socrii [cf. cu origi­nalul] după ei. Se pozează întîi separat ei amândoi, ea pe scaun, el în picioare, cu o mână pe umărul ei sau pe speteaza scau­nului, cu cealaltă proptită, agresiv, în şold, aşa cum s-au foto­grafiat din vecii vecilor tinerii căsătoriți… Pe urmă se pozează în grup” (Damian 1935). Să relativizăm. La țară, unde fotogra­fii ajungeau greu, iar nuntaşii erau mai puțin devotați fotogra­fiei, „de curând căsătorite” putea să însemne „de ani de zile”. Nici nu intram bine, că vedeam mirese, unele gravide, altele cu copii. Uite, eu mi-am făcut după şapte ani. Am zis: „Hai, mă, Costică, s-avem şi noi poză”. „Hai, fă.” M-am dus cu rochia-n geantă. Le zicea „fotografii la minut” şi ieşeau mai prost, nu ca ălea la opt zile. Le-am ținut pe perete până am reparat casa. Le-au dat jos copiii, lor le plac pereții goi. Acum sunt într-o plasă. Unele s‑ au mai pierdut sau, cine ştie, or fi la fată.

Aşa s-or pierdut multe sau or sta la locul lor, în secundar, adică în ziare, reviste, almanahuri, monografii, carnete, jurnale, memo­rii, arhive şi alte tipărituri mai degrabă locale și ieşite din uz. Indiferent când sunt scrise, toate dau seama de combinații improbabile de ființe, lucruri și tehnologii de iluzionare care au existat, au existat undeva, au fost organizate spațial (radial), au fost supuse disciplinei fiscale, și așa mai departe. Singurul aspect de neresti­tuit este ce-ul acestor lumi mereu în curs de dispariție, din ce în ce mai triste şi mai înduioşătoare („Nu mai e ce era. Nu mai e căruțe, nu mai e lume, nu mai e tineret. Care sînt au plecat toți”). Ca să fim drepți, Max Blecher, un scriitor cu apucături ciudate, a ajuns mai departe. Pe vremea lui, atelierele fotografilor stăteau în nişte barăci cu vitrine cu geam, de-o parte și de alta a intrării. În geam erau expuse fotografii-reclamă, făcute în oraș, la opt zile, nicidecum aici, la minut. În luna august, omul stătea ore întregi în fața acestor barăci, „contemplînd persoanele necunoscute, în grupuri sau sin­gure, împietrite şi zâmbitoare”, aşezate cu spatele la cascade, castele şi munți îndepărtați (Blecher 1936). Într-o asemenea vitrină, omul cu apucături ciudate a dat peste propria-i fotogra­ fie, făcută cine ştie când şi, iată, revenită în oraş, la finalul unui ocol pe te‑ miri‑ unde. Ocazie ideală – cu geamul prăfuit pe post de limită – pentru exerciții de du-te/ vino între dincoace şi dincolo, lume şi reprezentare – formațiuni la fel de discutabile, eventual neînsemnate, la limită absurde.

Mai multe povești