„Suntem ca pe un vas de război aici”

Îmi spune unul dintre participanții unei zile de naștere la un garaj din Chișinău – „Femeile nu ajung aici, nevestele adică. Suntem liberi și nu ne bate nimeni la cap”. Un echipaj de șase-șapte bărbați trebăluiește și aranjează micul spațiu al garajului pentru o petrecere tip blitzkrieg, într-o perfectă sincronizare și-o rutină bine așezată. Se despachetează platouri cu mâncare, s-a dat drumul la șhașlîk, s-a pus muzică; eu sunt invitat fără rețineri să iau parte, chiar dacă abia am apucat să mă prezint în urmă cu un sfert de oră.

Aranjamentul îmi aduce aminte de supra, festinurile georgiene unde totul se pune de la început pe masă, de la dulciuri, ciorbe și antreuri, iar viteza cu care se dau paharele peste cap este amețitoare. O pregătire îndelungă a mesei, ce probabil doar de mahmureală este egalată ca durată, pentru o întâlnire foarte rapidă unde tot ce e pe masă dispare rapid, fără pedanterii inutile.

Invitații, în jur de 40-50 de ani, vin de prin tot Chișinăul, nu doar din vecini. Un stomatolog (stomatologul lui Dodon! mi l-au recomandat ceilalți), doi domni care lucrează la vamă, tatăl sărbătoritului care privește cu mult drag și îngăduința cum ostilitățile se declanșează rapid. Doi dintre participanți care s-au salutat prietenește mai devreme, țopăie acum prin fața garajului, amândoi cu mâinile  încleștate în gâtul celuilalt. Un conflict mai vechi, nerezolvat, să stau liniștit și într-adevăr ceilalți reușesc să ignore complet scena. Atmosfera, altfel, e foarte veselă, stomatologul spune că dacă știa ca poți să bei gratis, doar ținând un aparat foto de gât, și-ar fi luat și el unul. Se râde în hohote, apar și cei doi bărbați de afară, de data asta ținându-se prietenește cu brațele pe după gât. A rezolvat-o garajul și p-asta îmi zic, oamenii s-au împăcat și poate că nu treceau peste asta fără un garaj la mijloc.

Au trecut cam două ore și lumea se pregătește de plecare; a rămas multă mâncare și va fi servită a doua zi, în cadrul unei noi întâlniri mai soft, de dregere. Le mulțumesc gazdelor că m-au primit printre ei, îmi iau la revedere de la toți. Unul dintre cei doi bărbați care era cât p-aci să se caftească cu amicul lui mă roagă să îmi notez numărul de telefon. Doar în caz că ceva se întâmplă, să îl sun pe el. Ne vezi tu băieți de treabă, Petrică, dar știm să dăm și la bot!

Se pun murături/ se face vin/ grătare/ chefuri/ se depozitează/ se repară/ se vinde/ se tunde/ se coafează/ se fac copii xerox/ se trăiește

Zeci de mii de garaje au fost construite în capitala republicii Moldova, Chișinău, în timpul comunismului, iar în anii tranziției multe altele construite ilegal li s-au alăturat. Construite în grupuri compacte, de la câteva zeci până la câteva sute sau, în câteva cazuri, chiar mii, garajele și-au depășit condiția de bază pentru care au fost construite și au început să fie modelate după nevoile fiecăruia. Astăzi, puține dintre ele sunt simple adăposturi pentru mașini. Se pun murături, se depozitează diverse lucruri în funcție de anotimp, se face vin de boltă (în unele cazuri cu struguri crescuți pe garaj), se țin petreceri spontane sau îndelung plănuite. Primarul Chișinăul a fost surprins și el bând într-un garaj și cântând din instrumente improvizate, în timp ce în alt garaj au fost descoperite 2 kilograme de uraniu. Poți vizita o galerie de artă, există un magazin de pește proaspăt sau un muzeu al calculatoarelor vechi, unde sunt expuse vreo 100 de computere funcționale.

Tot ceea ce nu poți face acasă, sau în oraș, poți face la garaj. Garajele sunt proprietate personală sau închiriate. Majoritatea aveau de la început un demisol, conceput pentru a-ți inspecta mașina de dedesubt. În unele cartiere, li s-a adăugat un etaj suplimentar, au fost echipate cu saună și tot ce trebuie unei mici case de vacanță. Presiunea imobiliară nu foarte ridicată, îngăduința autorităților în fața lucrărilor neautorizate și faptul că ele sunt detașate și în bună parte distanțate de blocuri au făcut din garajele din Chișinău un spațiu în care locuitorii refulează, umplând acel mic cub de beton după nevoile lor. Generațiile vechi au fost mai preocupate de sustenabilitate; primii proprietari ai garajelor au spart cate un petic de beton pana au dat de pământ, au pus vita de vie, șpalieri si au înverzit garajele și acoperișul lor.

Clipe de familie la garaje

M-am întors anul asta la Chișinău după o lungă pauză din proiect cauzată de pandemie. Tot drumul până acolo mi-am pus tot felul de întrebări. Oare o să fie ok la vamă, o să mă lase să trec ușor? De fiecare dată vameșii moldoveni au inventat motive să mă ciugulească nițel de niște mărunțiș; de data asta, cu pandemie cu tot, m-au lăsat să trec fără nicio discuție suplimentară. Venind din România, drumurile din Moldova par ireal de goale. Scăpat de grija vămii, dar și de a traficului, sunt aproape singur pe șosea, mă întreb, ca de fiecare dată când ies pe teren, cum va fi. Oare găsesc oameni, activitate, la garaje? O să mă primească ușor, sau măcar o să mă primească? Ce-o să zică când o să le arăt pozele mai vechi făcute? Hotărăsc să încerc prima dată pe strada Lomonosov, unde în trecut oamenii au fost foarte prietenoși. Doar câteva garaje sunt deschise și în dreptul unuia pare să fie o mică adunare de familie. Cu aparatul foto în mână trec ușor pe lângă grătarul fumegând, cu un zâmbet tâmp, așteptând să apară inspirația unei formule de introducere.

„ Hai, intră, te așteptam.” îmi spune o femeie in doliu care pregătea masa. Intru, normal; în mica încăpere două familii împart o masă bogată, plină de salate și grătare. „Uite, ăsta micu’ e de vină pentru petrecerea asta; mi-a zis că îi e poftă de grătar și ne-am pus pe treabă. Ne-a murit cineva din familie de curând. Mai mănâncă, ia și d-aia. Știam c-o să vii. Mai întâi a căzut o bucată de carne de pe grătar. Apoi s-a vărsat și o bere. Ne-am zis că e clar, mortul vrea și el – și știam c-o să apară un musafir, să mănânce pentru el”.

Una dintre familii doar ce s-a întors la munca din Portugalia, pentru vacanța de vară. Sunt culegători de afine pe o plantație de acolo. Mă invită să gust și din afinele portugheze, culese de ei, soiul ala mare, cât bobul de strugure. Știi cât costă în România un kil de afine din astea? Nu știu, dar de atunci Facebook-ul a ținut să mă informeze zile în șir de variate oferte de afine din România.  Unul din copii întră în fugă și își bagă mânuța în caserolă; grăbit să se întoarcă la joacă,  răstoarnă câteva pe jos, printre bucățile de ciment spart. Nimeni nu-l ceartă. Mama lui  ia boabă cu boabă tot ce e pe jos, le spală și le pun la loc în caserolă.

Viața asta din jurul garajelor din Chișinău mi-a inspirat însă mai degrabă rezistență decât sărăcie: vrem sa facem lucrurile așa cum știm noi, nu cum ne sunt vândute. Vrem să mâncăm și să bem la garaj, nu la fast food.

„Oriunde o să vezi blocuri comuniste, o să găsești și garaje”

Asta îmi răspunde un tip care trebăluiește pe lângă un garaj din Caransebeș la întrebarea  „Unde mai găsesc garaje prin oraș?”. Răspunsul lui e corect, dar e valabil doar pentru un anumit tip de orașe de provincie. Cel puțin pentru cele monoindustriale, a căror glorie a apus, se aplică fără greșeală. Mă învârt prin țară scrutând viața la garajele din jurul blocurilor și, când ajung într-un oraș nou, nu îmi ia mai mult de câteva minute să le descopăr. Sunt peste tot. Am început în Chișinău documentarea despre rolul social al garajelor, dar restricțiile impuse de pandemia m-au obligat să îmi reconsider traseul, așa că am luat-o prin România. Am plecat de la ideea că un garaj mic umple o nevoie mare, diferită de la om la om, dar care se poate înscrie în câteva categorii mari: depozitare, socializare, meșteșugăreală/cârpeală/hobby-uri, bucătărie de vară și atelier pentru murături sau cramă de vin. În afară de depozitarea mașinii, evident, scopurile garajului au depășit demult menirea inițială și au devenit locuri unde poți face ce nu ai cum sau nu ți-e permis în apartament. Dar României îi lipsește dimensiunea de instituție pe care garajul o are în Republica Moldova. Aici, cele câteva garaje, uneori zeci, sunt construite în proximitatea blocurilor. Numărul lor redus în comparație cu numărul apartamentelor le dă posesorilor un sentiment de subordonare. Proprietarii apartamentelor fără garaj dictează ce se poate face si ce nu se poate face la garaj. Mai mult ce nu se poate face. Fără grătare! (sau hai, fie, mai rar). Fără gălăgie! În afară de depozitare, la garaje se mai poate o bere, două, dar pe tăcutelea.  În orașele mari garajele au dispărut aproape în totalitate. Presiunea imobiliară le-a ras și oamenii s-au trezit cu murăturile în stradă.

Oamenii de la garajele din România par să trăiască un sentiment de culpă. Caută mereu să nu își deranjeze vecinii, ca să nu primească reclamații. De altfel, mulți sunt foarte suspicioși. Când îmi fac apariția cu un aparat foto,  cei mai mulți se tem că sunt trimis de cineva ca să-i înregistrez ocupându-se cu ceva ilegal. Când se construiește ceva nou, dacă nu există teren viran, garajele sunt primele care sunt demolate pentru a face loc altor clădiri.

De la strămoșul garajelor, cel din lemn din nordul țării (cu etaj și lucarnă în Sighet), la clasicul paralelipiped de beton, sau de la cele din materiale reciclate, la câteva excepții de reconversii cu stil (în București, în cartierul Dorobanți un garaj transformat intr-o cafenea), garajele din România ascund sărăcia locuitorilor din provincie. Nu este loc de hobby-uri într-un garaj plin cu lemne – multe dintre blocurile de provincie sunt decuplate de la sistemul centralizat de încălzire si nu existe gaze. Acolo unde nu existau garaje, locuitorii și-au încropit fiecare mai degrabă niște magazii in care țin lemne pentru încălzirea in regie proprie. La Orșova, centrala cartierului de blocuri găzduiește biserica unui cult nou apărut.

Oamenii depozitează la garaje cele necesare supraviețuirii: produse aduse de pe la țară, murături, conserve. Principala activitate din jurul garajelor pare a fi transportul diverselor produse dinspre și către garaje.

” Cele mai fericite clipe, probabil”

În acest peisaj tăcut al garajelor încuiate, aliniate cuminți și învăluite în dioxidul de carbon emanat de sobele de apartament, emanând un miros de pește prăjit cu mujdei, două pensionare din Caransebeș gătesc și servesc prânzul într-un garaj cu ușile larg deschise. Împodobit cu baloane de petrecere, dotat cu un grătar profesional (mix grill gaz & cărbuni, cu capac, primit de la copiii din străinătate), curent electric, frigider, apa curentă, cele două femei, prietene și vecine, cu puținul pe care îl au, încropesc un exemplu de fineliving. Una dintre ele este foarte timidă și preferă să o lase pe prietena ei, proprietarea garajului, să îmi spună povestea. Sunt văduve, au lucrat o viață întreagă la o întreprindere locală, azi desființată. Garajele au fost construit de acea întreprindere pentru muncitorii ei care locuiau în blocurile din apropiere. Aflate la marginea orașului, garajele sunt sortite demolării, dacă există un interes imobiliar pentru zona aia – așa cum mi-au zis temători vecinii lor de garaj. Prostii, îmi răspunde doamna M., la întrebarea dacă și ele se tem că vor rămâne fără garaj. Preferă să fie atentă la prăjirea peștelui și nu se încarcă cu scenarii negative, pe care de altfel nici nu le poate controla.

Telefonul îi sună și se lansează într-o lungă conversație video cu fiica ei, la muncă în Germania. Sunt prezentat și eu, îi fac cu mâna, îi explic ce fac, e curioasă cum de a ajuns presa în garaj la mama ei.

Între timp, mămăliga scoate aburi din farfurii, peștele e gata scăldat în mujdei. Le mulțumesc doamnelor și dau să plec ca să le las sa mănânce liniștite.  Nu mă lasă, însă, până nu mă așez. Pentru că tot sunt acolo, le ajut să scoată dopul înțepenit al sticlei de palincă și asta mă face să mă simt util și mai puțin vinovat că le-am invadat spațiul privat.

Garaje la bloc

Închise, între-deschise și deschise

de Alex Axinte

Context

La 20 august 1968, pe poarta Uzinei de Autoturisme Pitești ieșea Dacia 1100, primul autoturism asamblat în România. La scurt timp, în 1969, îi va urma și Dacia 1300, primul autoturism fabricat în România, amblele după patente franțuzești. Brand cu iz naționalist și dotată cu tehnologie occidentală, Dacia a vrut să fie o „mașină pentru muncitori”[1]. A fost mai degrabă un produs destinat unei clase de mijloc socialiste în formare, care începuse să manifeste nevoi de confort și să dispună de acumulări și de resurse superioare perioadei anterioare. Împreună cu celelalte autoturisme proprietate personală importate din țările socialiste ce rulau pe străzile orașelor românești, Dacia va contribui la apariția unui noi funcțiuni asociate locuirii colective: garajul.

Încă din 1966, cetățenii puteau beneficia de locuințe proprietate personală[2], printr-un sistem de credite cu plata în rate către stat. În aceiași perioadă, tipurile apartamentelor din cadrul locuințelor colective s-au multiplicat și au devenit mai generoase (Stroe, 2015). Astfel, partiurile încep să ia în considerare creșterea numărului de obiecte de uz casnic și diversificarea obiceiurilor și preocupărilor locuitorilor. Deși mai mereu insuficiente, suplinite de alte funcțiuni ca balconul sau holul, spațiile de depozitare se extind. Acestea beneficiază uneori de conjucturi favorabile, atunci cînd proiectanții reușesc să le impună, în ciuda standardizării și politicii de austeritate ce le limitau drastic.

În anii ’60, construcția marilor cartiere de blocuri se făcea după modelul micro-raionului, ce consta în „unități urbanistice complexe” planificate științific, unde fiecare program arhitectural (locuire, educație, comerț) ocupa imobile distincte (Rău & Mihuță, 1969). Printre neajunsurile acestui model era și lipsa de intimitate a locuirii de la parter. Se dezbat și se încearcă diverse soluții (Caffe, 1987) ca ridicarea cotei parterului locuit cu cîteva trepte de la sol sau amplasarea la parter sau demisol a unor dependințe domestice, altele decît spații comerciale sau de servicii. Astfel apar boxele, ca spații de depozitare ale apartamentelor de deasupra, și garajele, ca spații de adăpostire a autoturismului proprietate personală.

Ipoteza apariției garajelor ca un program asociat locuirii colective se bazează pe o conjunctură fericită în care s-au aliniat planetele pentru spațiile de depozitare. Astfel, nevoia de confort combinată cu capacitatea financiară ridicată a clasei de mijloc în ascensiune, s-a suprapus peste o creștere economică, fiind susținută de avansul tehnologiilor de prefabricare și facilitată de căutările generoase ale proiectanților din epocă pentru îmbunătățirea calității locuirii. Fereastra de oportunitate se va închide după mijlocul anilor ’70 odată cu criza economică, cînd garajele dispar de la parterul blocurilor nou proiectate. Însă nu dispare nici nevoia de spații în plus pentru depozitare, nici capacitatea de prefabricare a industriei de locuințe. Așa apar în anii ’80, garajele amplasate pe domeniul public. Uneori din lemn sau tablă, dar cel mai adesea prefabricate[3] ori în combinații hibride, amplasate în „șiruri”, „alei” sau „baterii”, acestea vor deveni o componentă familiară a peisajului cartierelor de blocuri. Garajele vor continua să fie amplasate în curțile blocurilor și în anii ’90, însă vor fi evacuate treptat de paradigma civilizării de după anii 2000.

Garaje în Buclă

Înainte de 1989, numărul autoturismelor proprietate personală nu era foarte ridicat[4]. De exemplu, normativul pentru parcările exterioare valabil pînă în 1989 în cadrul schițelor de sistematizare prevedea 1 loc de parcare la 10 apartamente. Cu toate acestea, în contextul prefabricării, soluțiile arhitecturale pentru blocuri cu garaje la parter au fost mult mai generoase. Cu dotările comerciale dispuse periferic și cele educaționale central (‘Revista Arhitectura’, 1970), în microraionul 7 din cartierul Drumul Taberei, sau Bucla cum o numesc locuitorii, aproximativ 15% din imobilele de locuit au garaje la parter. Replici ale aceluiași proiect tip, imobilele cu înălțime joasă (P+5) dispun fiecare de 54 de garaje la 60 de apartamente. Atașate apartamentelor scoase la vînzare către populație, garajele au trebuit achitate de către primii proprietari „cu banii jos”. În lipsa sau în așteptarea unui autoturism, multe dintre ele au devenit spații-resursă pentru locuitori. Cu dimensiunea de 5X3m la interior, dotate cu sursă de apă, electricitate și încălzire, garajele au devenit ateliere, cămări, loc de întîlnire, de relaxare, joacă sau hobby, așa cum rememorează un locuitor viața la garaj în anii ’70-’90:

Este un mod extraordinar de a scăpa de căldura și de închistarea apartamentului. Tu cobori acolo și stai oarecum în natură. Contează, cel puțin pentru mine, contează foarte mult treaba asta. (…) E și plantat [între garaje] dar și stai în natură și mai vorbești cu ăla de alături, mai nu știu ce. E cu totul altceva. Eu nu suport ideea de apartament, deși am crescut până la 25 de ani numai în apartament. Nu mai pot, mă strânge, pur și simplu. Mie spațiile astea mi se par extrem de versatile. Poți să faci foarte multe într-un garaj din ăsta, ceea ce într-un apartament nu poți să faci. Într-un apartament dacă e dormitor, trebuie să dormi în el, atâta tot. Hai să zic că mai primești prieteni. În schimb într-un garaj, imaginația poate să zboare oricât. (I.C.)

Înainte de 1989 își are originea și procesul de decuplare juridică a garajelor de apartamente. intabulate separat, garajele sînt împrumutate, închiriate și chiar vîndute atît cît se putea în epocă, ajungînd în perioada de după 1989 să primească „îmbunătățiri” (gresie, termpoane, rigips) și să fie tranzacționate de sine stătător pe piața imobiliară[5]. Transformările materiale ale garajelor au fost însoțite de adăugiri și extinderi (copertine, umbrare) care de multe ori marchează deschiderea în unele garaje de mici spații comerciale și de servicii (Staicu, 2013).

În urma cartografierii recente a garajelor din Buclă[6], dincolo de cele folosite exclusiv ca garaje, s-au detașat cîteva tipologii: 1. Garaje deschise (comerciale și de servicii) ce adăpostesc magazine alimentare, aprozare, cramă, dar și piese auto, sanitare sau croitorie, cizmărie, frizerie ori cabinete veterinare, optică medicală. 2. Garaje între-deschise (cu circuit închis) folosite de cunoscuți ca locuri de întîlnire, socializare, grătare, o-bere-cu-prietenii, sau pregătire elevi, lecții de chitară, repetiții, DJ. 3. Garaje închise (de folosință privată) utilizate ca extinderi domestice ale apartamentelor de deasupra, depozitare mobilier, echipament sportiv, biciclete, murături, compot, gem, dar și atelier de lucru, sală de fitness sau loc de joacă pentru copii.

Spațiul din față devine o prelungire a folosirii garajului și depinde de proprietarul acestuia. Avînd aproximativ aceleași dimensiuni cu garajul, spațiul exterior poate fi folosit ca loc de parcare. Însă pentru garajele deschise, cu funcțiuni comerciale sau de servicii, ce reprezintă sub 5% din numărul garajelor din Buclă, perimetrul din față funcționează și ca spațiu de reclamă, expunere și socializare. Și în fața garajelor între-deschise sau închise, socializarea, joaca sau hobby-urile animă spațiul, locuitorii practicînd „ieșitul la garaj” ca o formă de relaxare, dar și de comunicare cu vecinii și de participare la viața comunității. Refuncționalizarea interior-exterior a garajelor le-a transformat pe alocuri în adevărate spații informale pentru socializarea de proximitate, ca un răspuns la nevoia acută de astfel de spații în cartier. Însă apropierea de geamurile apartamentelor, diversele utilizări publice în zonele „cu vad” și unele neclarități juridice rezultate din moșteniri, fac uneori din garaje teritorii ale conflictelor între vecini.

Fîșii de camere suplimentare

În cartea sa „Locuirea Urbană” (1985), arhitectul Peter Derer, folosind în special referințe scandinave și anglo-saxone din epocă, critică segregarea funcțională a modelului urbanistic al micro-raionului. Studiul propune, atît pentru cartierele nou proiectate, cît și pentru transformarea celor existente, principiul „generatoarelor rezidențiale”. Această abordare urmărește intergrarea locuirii și a dotărilor în cadrul unor „fîșii de folosință comunitară” ce conțin servicii, comerț sau loisir. Tot acest demers strategic se bazează pe „combinatele rezidențiale”, ce includ și spații semi-autonome atașate imobilelor de locuit. Denumite „camere suplimentare” aceste spații sînt propuse ca o soluție la flexibilitatea scăzută a apartamentelor din blocuri și a lipsei de spații dedicate studiului, hobby-urilor sau pentru folosință comună.

Probabil că impactul cărții în acea perioadă nu a depăsit prea mult zona academică, fără să aibă efecte la nivelul producției de locuințe, dominată de paradigma austerității. Propunerile reflectă însă preocupările unora dintre proiectanții din epocă[7] ce încercau să depășească abordarea schematică și cantitativă a micro-raionului sau abordările simpliste ale „îndesirilor” și „placărilor”, către o perspectivă mai nuanțată, mai dinamică și mai flexibilă, ce favoriza și caracterul spontan al vecinătății și încuraja prin „structuri suport” (Derer, 1985) participarea și contribuția locuitorilor la transformarea spațiilor din cartiere.

Cartea poate fi considerată vizionară pentru perioada publicării, reflectînd de fapt într-un limbaj tehnocratic fenomene ce aveau deja loc la firul ierbii în cartierele de blocuri. O serie întreagă de practici informale, de la închideri de balcoane, la amenajarea de grădini, sau construcția de umbrare, susțineau implicit principiile „generatoarei rezidențiale”. În acest context, garajele au funcționat practic ca niște „camere suplimentare” pentru proprietarii lor, contribuind și ele la schițarea unor „fîșii de folosință comunitară” în interiorul micro-raioanelor lipsite de dotări, de servicii și de spații pentru socializarea de proximitate. În lipsa unor proiecte de regenerare urbană a cartierelor de blocuri, garajele au reprezentat o soluție pentru diferitele categorii de locuitori care nu dispuneau de alternative la îndemînă. Mai mult, au devenit spații-resursă în cadrul rețelelor invizivibile de întrajutorare și schimb între vecini.

Deși expuse exceselor ce decurg din utilizarea publică și tranzacționărea imobiliară, cu sprijinul unor politici publice angajate, dedicate situației de pe teren, unele dintre aceste garajele pot funcționa și ca o resursă explicită pentru comunitate. Astfel, garajele pot contribui mai activ în consolidarea unei rețele de spații civice, educative și culturale deschise în inima unor zone urbane unde astfel de funcțiuni lipsesc cu desăvîrșire.

1 Adevăruri despre trecut: Dacia, luxul epocii de aur, TVR (2018).

2 Hotărîrea 26/1966 a Comitetului Central al Partidului Comunist Român și Consiliului de Miniștri ai Republicii Socialiste România privind sprijinirea de către stat a cetățenilor de la orașe în construirea de locuințe proprietate
personală (în Stroe, 2015).

3 Cel mai răspîndit fiind modelul prefabricat din beton armat tip ‚Granitul’.

4 Multe dintre autoturisme autohtone erau destinate exportului, existînd liste de așteptare de cîțiva ani, costul fiind
destul de ridicat.

5 Un garaj în Buclă se închiriază în 2021 cu sume cuprinse între 50 și 200 de euro (în funcție de utilizare) și se vinde
cu 15-20.000 de euro

6 Cercetarea de teren a avut loc între Noiembrie 2020 – Septembrie 2021 și a fost inițiată de către Alex Axinte în
contextul cercetării doctorale din cadrul Sheffield School of Architecture (SSoA), University of Sheffield, la care s-au
alăturat Iris Șerban, Bogdan Iancu, Anca Niță, Ileana Szasz, Diana Culescu, Ioana Tudora și s-a materializat în Harta
Practicilor Colective, expoziția Drumul Taberei – Cartier Deschis și o serie de 4 documentare (r.Ileana Szasz)
produse în cadrul proiectului Garaj DESCHIS.

7 În anii ’70-’80 au fost realizate numeroase studii de cercetare pe teren asupra locuirii colective realizate în cadrul
Laboratorului de Studii și Cercetări Sociologice din cadrul Institutului de Proiectări Construcții Tipizate (IPCT).

Bibliografie

Caffe, M. (Ed.). (1987). Locuinta Contemporană. Probleme Și Puncte de Vedere. București: Editura Tehnică.

Derer, P. (1985). Locuirea Urrbană. Schiță Pentru o Abordare Evolutivă. București: Editura Tehnică.

Rău, R. & Mihuță, D. (1969). Unități Urbanistice Complexe. București: Editura Tehnică.

Staicu, M. (2013). Amprente…: o incursiune antropologică asupra locuirii din marile ansambluri. Cazul Drumul Taberei. Bucuresti: Editura Universitara „Ion Mincu.

Stroe, M. (2015). Locuirea între proiect și decizie politică: România 1954-1966 = Housing, between design and political decision-making: Romania, 1954-66. București: Simetria.

TVR. (2018). Adevăruri Despre Trecut: Dacia, Luxul Epocii de Aur. Retrieved October 30, 2021, from https://www.youtube.com/watch?v=pP39ir34EMc

(1970). Revista Arhitectura. , (1).

Textul se bazează pe cercetarea realizată în cadrul proiectului Garaj DESCHIS, pentru mai multe detalii: https://www.facebook.com/garajdeschis

Desen de Alex Axinte

La aprozar

Am intrat prima dată într-unul din cele două aprozare din Buclă într-o duminică înainte de prânz ca să cumpărăm căpșuni. Doamna care părea să îl gestioneze a abandonat o discuție din fața magazinului vecin a intrat în urma noastră și când i-am spus că vrem să mâncăm căpșunile pe loc ne-a chemat undeva în spate, unde era adăpostită o chiuvetă minusculă. Când am revenit, câteva zile mai târziu, locul i-l luase la aprozar și la conversațiile de pe granița cu magazinul vecin ginerele doamnei. Ne-am mirat din nou, cu voce tare și în prezența proprietarului, de cât de bine fusese dotat tot acel spațiu minuscul.

– Să știți că am investit 12.000 lei în dotarea aprozarului, nu era nimic din ce veți când l-am preluat.

Urmează detalii de preț pentru fiecare componentă în parte de la gresie și termopane la instalația de iluminat care să pună fructele, legumele și borcanele în valoare.

– Fructele și legumele le am de la fermă de la soacra mea (notă: doamna de la prima incursiune), le producem într-un sat lângă Găești. Borcanele cu dulceață de cireșe amare și de piersici, sfeclă cu hrean și murăturile le facem tot acolo.

Borcanele, cu etichete mari portocalii și generoase în cantități, odihnesc pe un raft separat, aflat undeva lângă casa se marcat. Un butoi mare plastic burdușit cu castraveți de vară murați tronează undeva în capătul aprozarului. Înghițim în sec…

– Veniți cu niște caserole serioase și vă pun, să vedeți ce gustoși sunt.

Undeva, afară se aud niște zaruri lovite de lemn, apoi o mînă hotărâtă mută câteva puluri. De altfel ori de câte ori aveam să trecem prin zonă tablele se regăseau pe niște suporți înalți pe granița dintre aprozar și butic și cel mai probabil numai ploaia, zăpada sau gerul le mută de acolo.

Text de Bogdan Iancu

Desen de Alex Axinte

La Magazin

Magazinul alimentar a fost de-a lungul cercetării noastre un reper de sociabilitate dar și pentru prânzurile pe care a trebuit să la improvizăm prin zonă. Proprietara, doamna Cristina, e de găsit în fața magazinului pe un scăunel la o țigară și cafea alături de vecina de la magazinul de ochelari. Doamna Cristina recomanda cu entuziasm, prin primăvară când am intrat primele dăți să vânăm ingrediente pentru un sandviș, gama de mezeluri etichetată simplu “aduse din Secuime”: parizer, cârnați, salam. Dacă oricare dintre acestea lipsea primeam asigurări că zilele viitoare vor fi aduse din nou de soțul care se ocupă cu aprovizionarea.

O altă gamă-fanion a mini-magazinului este formată din compoturile, dulceața și iaurtul de oaie (la borcan) pe care le importă din Bulgaria:

– Avem noi o sursă la Ruse care ne aprovizionează direct, sunt o minunăție, să îmi ziceți data viitoare când mai treceți cum vi s-au părut. La cele două game se adaugă mâncarea sau produsele gătite de doamna Cristina pe comandă, preponderant pentru locuitorii din Buclă: sarmale, cotlete, pate de ficat de pasăre la caserolă, salata boeuf, icre, ciorbă, prăjituri. Pentru evenimente festive de peste an primește comenzi cum ar fi pasca pentru Paște sau “cărnețurile” pentru Crăciun și nu numai. Doamna Cristina și-a făcut mâna pe vremea când era angajată la Spitalul Militar și gătea pentru cantina spitalului. La câteva străzi distanță o altă membră a familiei, fiica celor doi, deține un salon tip barbershop proaspăt inaugurat.

de Bogdan Iancu

Desen de Alex Axinte

La cramă

Interior autentic, cu pînză de sac care atârnă în valuri din tavan, lustră antichizată și struguri de plastic atîrnați de pânza de sac, rafturi metalice pe pereți pline cu sticle și vin la cutie vrac, iar în mijloc două măsuțe și un butoi folosit tot ca masă. Un miros viu de birt așezat.

– Vă dau vărsat? Pentru ceva mai deosebit, am și cu desfăcător la 20 de lei.

Pe niște scaune de birou cîțiva clienți/amici degustă și stau de vorbă. Doamna toarnă vinul într-un pet de cola și se uită la televizorul dat încet. Dă să intre un domn care își lasă afară căruciorul de piață.

– Azi fac o ciorbă de ciocănele și un grătar ceva.
Intrarea în garaj e mărginită de un gărduleț mic de lemn, rustic. Pe peretele lateral e prinsă o casetă luminoasă cu CRAMĂ iar pe ușă un autocolant cu „Vinuri Nobile”. Pe alee alt vecin își plimbă câinele.

de Bogdan Iancu

Camera Suplimentară (r.Ileana Szasz) – scurt documentar despre viața la garaj și rolul lor în viața marilor cartiere de blocuri, studiu de caz Bucla din Drumul Taberei, 2021, realizat în cadrul proiectului Garaj DESCHIS, pentru mai multe detalii: https://www.facebook.com/garajdeschis

Vorbitori:
Garaj deschis: magazinul din colț – Coca Apostol
Garaj între-deschis: atelier hobby – Gabi Dinu
Mulțumiri: Coca Apostol, Gabi Dinu, Georgiana Trif, Călin Ionașcu, Cristian Ionașcu.
Interviuri realizate de: Alex Axinte, Iris Șerban, Ileana Szasz
Imagine: Ileana Szasz
Montaj: Alexandra M. Diaconu

Foto:

Petrut Călinescu/ Cdfd

Texte de:

Alex Axinte – arhitect și cercetător interesat de practicile colective în contextul locuirii colective din orașul post-socialist. A absolvit Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” (UAUIM) din București în 2004, iar în 2018 a terminat un master în Social Research la Sheffield Methods Institute (SMI), University of Sheffield. În prezent, este doctorand la Sheffield School of Architecture (SSoA), University of Sheffield. Alex este co-fondator al studioBASAR și inițiatorul proiectului Garaj DESCHIS.

Bogdan Iancu – lector universitar la Departamentul de Sociologie al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, unde predă cursuri de antropologie vizuală, practică etnografică, cultură materială și sociologia cotidianului şi cercetător la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. În 2011 a obținut titlul de doctor în antropologie și etnologie la Universita degli Studi di Perugia.

Editare texte:

Ioana Călinescu/ Cdfd

Web developer:

Dani Ivan

Proiect co-finanțat de Primăria Capitalei prin ARCUB  în cadrul Programului București – Oraș deschis 2021, Ordinul Arhitecților din România (OAR), prin timbrul de arhitectura și Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). 

Conținutul acestui website nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Primăriei Municipiului București si ARCUB. Pentru informații detaliate despre programul de finanțare al Primăriei Municipiului București prin ARCUB, puteți accesa www.arcub.ro

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.