“De ce se bate apa-n piuă pe Oaș, că de ce s-a dezvoltat și că de ce dintr-o casă cu 10 camere sunt locuite doar 2 sau 5. Nu văd o problemă în asta. Ceaușescu a făcut Casa Poporului pentru ce? Nu e locuită nici 30%. Și atunci? Dacă au fost bani, s-a făcut… Casele nu sunt abandonate. La fiecare casă există câte un moștenitor. Nu există nicio casă care să fie abandonată. “ Ciocan Vasile, artizan cizmar, Certeze, 2022

Multe dintre casele oșenești de azi, moderne, existau de pe vremea lui Ceaușescu, dar într-o formă diferită, simplificată, de la care s-a pornit întreaga construcție organică. Vechilor case țărănești, de paiantă sau cărămidă, li s-a adăugat permanent câte o cameră, apoi, din când în când, câte un etaj. Apoi fațadei i s-a adăugat sticlă, acoperiș rotund. Apoi sticla și inoxul au fost date jos, înlocuite cu elemente de polistiren vopsit (coloane, stucaturi, decorațiuni), acoperișul rotund dat și el jos și înlocuit cu unul în patru ape, ca în final casa să fie de nerecunoscut.

„Important este ca vecinul, când vede, sa zică: wow! Contează să fii primul care face aia, pentru că apoi copiază toți. Soțul meu e constructor, am renovat casa de la zero, fundația a rămas doar. A venit vecina și m-a rugat să îi dau și ei codurile de culoare de la zugrăveală. I le-am dat, normal, doar eu am fost prima care a avut așa.” Mărioara Finta, Bixad, 2022.

Satul oșenesc, aflat în plin șantier în urmă cu 13 ani, când am început documentarea, trece azi prin etapa finisajelor. Foarte rar mai vezi o casă ridicată de la zero. Competiția s-a mutat la interioare și la reamenajarea fațadei. Moda locală se schimbă rapid, ceea ce era la modă acum câțiva ani, azi devine desuet, chiar dacă este perfect funcțional. Acum un deceniu, acoperișurile rotunde făceau ravagii, azi ele sunt înlocuite cu cele în patru ape, clasice. Primele case cu etaje, construite în anii 2000, ce se înălțau mândre printre cele care încă așteptau transformarea, sunt considerate azi de comunitate depășite estetic.

„ Dacă nu faci nimic acasă, lumea zice că stai degeaba la Paris”, sintetizează Irina Solomeș. (menajeră, Paris), din Târșolț, modul în care funcționează oșenii.

Regiunea Țării Oașului este o regiune unică în România, nu doar etnografic, ci și pentru comunitatea hibridă de țărani migratori încă din timpul regimului comunist. Lipsa unui pământ fertil, absența locurilor de muncă (în zonă nu au fost mari fabrici și uzine) i-a făcut pe oșeni să lucreze sezonier pe teritoriul României, pe vremea lui Ceaușescu, diferite munci foarte grele, dar bine plătite. De la defrișări, la vopsit stâlpi de înaltă tensiune, până la spălat tancurile petrolierelor, oșenii nu s-au dat înapoi de la nicio muncă. Au strâns bani înainte de revoluție, stând de atunci departe de casă, în condiții grele. Haosul anilor ’90 a anulat aceste posibilități de lucru, ce veneau din partea statului, dar le-a deschis pe cele ale pieței de muncă din Vest. În anii 95, deja 2000 de oșeni se regăseau la Paris, majoritari din Certeze (Dana Diminescu, A new Pattern of Migration, 1996). Rând pe rând satele din jur copiază exemplul și ajungem astăzi, când majoritate forței de muncă este în străinătate. Cu banii strânși, se ridică case în țară.

Motivele diferă, dar pot fi reduse la câteva principale. Migrația primei generații nu este văzută ca una definitivă. Casa devin, astfel, o investiție, un „rost”. Aproape toți dintre cei plecați primii vorbesc despre întoarcerea acasă, care, însă, este amânată din diferite motive în fiecare an. Până atunci, o construiesc, o reconstruiesc și o redecorează. Copiii lor primesc la rândul lor case la gata sau la roșu, pentru a nu-și pierde rădăcinile și pentru a avea un motiv să se întoarcă acasă. Tot până atunci, casele făloase sunt pustii majoritatea anului. Bătrânii, care încă mai trăiesc, au grijă de ele, dar de la an la an, ei se împuținează.

“La noi la sărbători vin băieți îmbrăcați tradițional, vin la fete. Și nu încap. Au venit la noi, că avem fată, 28 de băieți, și cu ceterașii și cu cei care filmează. Nu ai cum să îi chemi, dacă nu ai casă. Să ai libertate. Dacă nu, jumătate stau afară. Dacă e casa mai mică, nu ai unde să-i primești”. Mărioara Finta, casnică, Bixad

Aproape toți cei cu care am vorbit, când vine vorba să se autodefinească, vorbesc despre fala oșenească și despre hărnicia lor. Puterea lor de muncă, abilitatea de a specula oportunități, comunitatea legată și forța de a trece prin ziduri le-au adus succesul financiar. Hărnicia se traduce prin putere de muncă, iar asta înseamnă bani. Iar banii care nu se văd, nu sunt, ei trebuie fluturați, arătați cu ostentație câteodată și cum altfel decât prin case si mașini. Sunt harnici, muncesc mult, produc și arată asta. Competiția socială îi reprezintă pe oșeni, dar nu doar pe ei. Comunități din Bucovina, Bistrița Năsăud și multe alte părți ale țării, urmează acest model, dar nu cu același succes.

Casele, ca și oamenii, au poveștile lor individuale. Unele au rămas în același stadiu ca acum 13 ani. Altele sunt deja locuite cu oameni care s-au întors. Dacă „se strică” lucrurile afară, “avem la ce să ne întoarcem”, ne spun des oamenii pe care îi întâlnim.

Dispariția casei albastre

Casa mică a bătrânilor Gherman a stat, timp de aproape 10 ani, la umbra duplexului construit de doi nepoți plecați la muncă în Franța care vin acasă o dată sau de două ori pe an. Bătrânii le-au dat nepoților terenul pentru a-și construi un duplex cu banii agonisiți în străinătate, cu înțelegerea de a nu se atinge de casa bătrânească atâta timp cât ei sunt în viață. Casa cea nouă nu a fost niciodată locuită. Bătrânii Gherman, care locuiau în căsuța albastră, s-au dus pe rând. Mai întâi s-a stins ea și, la scurt timp, s-a dus și el. O dată cu ei a dispărut și casa albastră.

„Eu m-am născut în căsuța asta de lemn. Nouă copii am fost. Aici am trăit toată viaţa. Acum nepotul meu e plecat în Franța. L-am lăsat să-şi construiască casa asta mare la mine în curte. E bine şi pentru mine. Vara dorm acolo, că ţine mai răcoare betonul.” Ioan Gherman, 84 de ani, din Moişeni (2010)

Casa Château

Moda care a dictat de-a lungul anilor dinamica schimbării la față a caselor emigranților din Țara Oașului, care i-a împins vară de vară să-și schimbe balcoanele, acoperișurile, anexele gospodărești, a fost crudă în ultimul deceniu cu cei care au construit la început, în anii 2000. Aceștia sunt acum într-un oarecare dezavantaj, pentru că „bloculețul” destul de anost și de auster de-atunci nu poate concura cu noile construcții mult mai spectaculoase și mai fanteziste arhitectural. Țara Oașului a intrat în vârsta casei de tip „château”, după modelul castelelor de pe Valea Loarei. În vara anului 2022 am cunoscut o familie care și-a dărâmat casa construită cu 20 de ani în urmă – o casă perfect funcțională, cu două etaje, destul de arătoasă pentru că în spatele ei își făcuseră un „château” care era obturat de vechea construcție. Ana Isac din satul Trip a crescut fără părinți și a plecat la muncă în străinătate de foarte tânără. Nu avea nici 30 de ani când și-a construit în satul natal o casă modernă, cu etaj, la stradă. După ce s-a căsătorit cu un prosper om de afaceri la Paris, oșean și el, în spatele casei de la stradă a răsărit un „château” placat tot în piatră antică. Doar piatra a costat 100 000 euro, ne-a spus Ana. Odată terminată casa cea nouă, cea veche a fost dărâmată. A fost cam mult chiar și pentru societate competitivă din Țara Oașului. Și vecinii ne-au atras atenția, de ce stricăm casă așa sănătoasă? recunoaște Ana. Era prost izolată, se intervine soțul, încercând să dea un sens acțiunii lor. Apoi, când soțul se retrage, Ana ne spune: mi-a tot spus când eram în Franța: tot ce ai construit tu o viață, eu îți dărâm într-o zi. Așa că am vrut eu să fiu cea care o dărâmă. Am venit singură de la Paris, am găsit eu echipă și eu i-am pus să o dărâme, ca să nu îi dau satisfacție.

Casa It-stului

În 2012 casa lui Vasile Popovici din Cajvana era neterminată, iar el lucra ca programator în Italia. A făcut Facultatea de Informatică la Iași. Părinții lui erau plecați la muncă în Italia de mai bine de 10 ani, iar el a fost crescut de o soră mai mare. Și-a petrecut toate vacanțele la părinți afară și prima dată a lucrat la cules de pere. În 2012 locuia cu părinții în Bologna. Era respectat de ceilalți pentru că avea școală, dar câștiga mult mai puțin ca ei. Casa o făcea cu ajutorul financiar al părinților. Noi am stat atunci de vorbă cu echipa de muncitori care lucra la casă. Tatăl (Dan Ștefan) și cei patru fii (Ioan, Mihai, Dani și Costel) lucrau în echipă. Erau de pe lângă Dolhasca (Liteni, jud. Suceava) și ziceau că au lucrat la aproape 100 de case în Cajvana. Din toamnă, băieţii erau hotărâţi să plece și ei la muncă în Germania. Pe tată însă nu-l mai puteau lua. Nu se căutau decât oameni tineri. Timpul l-a contrazis. În vara anului 2021, când ne-am întors la Cajvana, casa era terminată, iar Vasile Popovici era instalat acasă cu soția și cei doi copii. Pandemia a forțat mulți oameni din Cajvana să se întoarcă, iar satul s-a repopulat peste noapte. Numărul de copii înscriși la școală în 2022 în Cajvana arăta o creștere cu peste 50% a populației școlare. Creștere spectaculoasă a numărului de elevi la liceul Cajvana, datorită revenirii familiilor din diaspora era titlul unui articol din august 2022 din Monitorul de Suceava. Directorul Liceului Tehnologic din Cajvana, prof. Nicolae Robu, menționa în același articol că numeroase familii care au luat calea străină-tății au hotărât să se întoarcă cu copiii lor și să înceapă o viaţă nouă, această tendință accentuându-se mai ales în perioada pandemiei. unt familii care au trăit ani de zile în Anglia, Italia, Spania, iar unele au și câte 5, 6 copii. Mai mult de atât, și natalitatea este în creștere la Cajvana. „De exemplu, în acest an ne-am propus să organizăm 6 clase pregătitoare. După ce s-au ocupat toate locurile, ne-am trezit cu încă 21 de copii veniți din străinătate pentru înscrierea la pregătitoare. La fel, anul trecut am avut patru clase de-a IX-a, în acest an avem opt. Sunt puține școli care să fi crescut în ritmul acesta ”, a mai explicat Robu în același articol. De cealaltă parte, numărul copiilor care pleacă peste hotare este foarte scăzut, comparativ cu ani în urmă. Pentru acest an școlar, la secretariatul școlii a fost depusă o singură cerere de transfer în străinătate, în Franța.

Casa lui Mișca

Casa lui Mișca e pe coperta 4 a albumului Mândrie și Beton. E iarnă. E 2010. Și este singură, falnică, pe un câmp gol, acoperit de zăpadă. Au trecut de atunci mai bine de 10 ani. În jurul ei s-au ridicat zeci de case. S-au asfaltat străzi, au apărut stâlpi de iluminat public. Iar ea e mai singură ca niciodată. Casa lui Mișca este un fel de purtător de cuvânt al ca-selor oșenești care nu și-au împlinit destinul. Nici Mișca nu și l-a împlinit. În vara anului 2021 am aflat că s-a stins într-un spital din Franța după o lungă suferință. Soția lui a murit, cu câțiva ani în urmă, într-un accident de mașină în care se aflau împreună cu cei doi copii. Era august și se întorceau acasă. Drumurile Paris-Oaș sunt lungi și obositoare. Nerăbdători să se întoarcă acasă, cei mai mulți dintre oșeni fac acest drum, fără opriri, dintr-o singură bucată. Viteza și oboseală conduc adesea la accidente pe această rută. Printr-un miracol, copiii lui Mișca nu au pățit nimic. El a supraviețuit, dar nu și-a mai revenit niciodată din șocul accidentului.

Ghiță Zelea, zis Mișca, a muncit mai bine de 20 de ani ca betonier la Paris. S-a apucat să-și ridice casa în urma unui pariu cu o rudă care i-a zis că nu e în stare să-și facă o casă mai mare ca a lui. Nu numai că a ridicat o casă cu două etaje peste cât presupunea pariul, dar la mansardă voia să-și facă sală de sport. Cel puțin asta ne-a povestit nouă când l-am cunoscut în 2011 la Paris, în Saint Denis. Avem cu noi un album cu fotografii de acasă cu care încercam să intrăm în vorbă cu oșenii veniți la muncă la Paris. Cineva i-a recunoscut casa: “Asta-i casa lui Mișca, mă, tocmai îl așteptăm să vină în vizită!” Ne-am revăzut în vara lui 2012, la Târșolț, chiar la casă. Vântul adia plăcut între zidurile de cărămidă. Afară era cald, Mișca bea o bere descumpănit. Era pe picior e plecare și încă nu veniseră termopanele pe care le comandase cu mult timp înainte. Construcția înainta anevoios sub îndrumările lui de la distanță. Pe lângă probleme financiare neprevăzute, echipele de muncitori din țară, pe care Mișca le coordona de la Paris, fie nu respectau înțelegerile, fie făceau o treabă de mântuială. Azi doar iedera își mai întinde delicat frunzele verzi peste visul lui Mișca.

Visul emigrantului

Prima generație a plecat la muncă în străinătate provizoriu. „Din 658 de subiecți intervievați niciunul nu a sosit in Franța cu un proiect de instalare definitivă” – Dana Diminescu, A new Pattern of Migration, 1996. Un provizorat care s-a întins pe decenii. Casa, care reprezintă „rostul” pe care și-l fac în țară emigranții, rămâne un vis comun, cu final deschis.

Mulțumim celor care au cumpărat primele 25 de albume în avans, deblocând astfel acest capitol, al caselor:

Raluca Munteanu, Ioana Petian, Alina Stanca, Malacia Lidia Florentina, Andreea Peca, Maria Lichtenberg, Raluca Costinas, Laura Acalfoaie, George Enescu, Bogdan Raducan, Dragos Lumpan, Andreea Vasile, Raluca Vranceanu, Catalin Gherman, Alex Tomazatos, Iulia Padureanu, Constantin Nimigean, Daniel Mihailescu, Radu Vlad, Centrul pentru Jurnalism Independent.

Noua carte este gata!

Comandă un exemplar AICI

preț: 200 lei, livrare inclusă în RO

informații suplimentare: mandriesibeton@gmail.com

Fotografii: Petruț Călinescu

Text: Ioana Călinescu

Design: Alice Stoicescu

100 de fotografii color, texte RO-EN

Offset print, 224 pagini color, format 195×265

Hârtie Garda Pat Kiara 115 g, Soft cover cu clapa, open spine

Foto și text: Petruț Călinescu

Text, editare și comunicare: Ioana Călinescu

Web: Dani Ivan

Design (offline): Alice Stoicescu

Consultanți teren: Mihaela Grigorean, Remus Țiplea

Parteneri: Scena9, Zile și Nopți, Gala Societății Civile, Radio România Cultural, Igloo, Muzeul Național al Țăranului Român, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Panos Pictures

„Mândrie și Beton” este un proiect al Asociației Centrul de Fotografie Documentară, co-finanțat de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectura (OAR) si Administrația Fondului Cultural National (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția OAR/AFCN sau a oricărui finanțator in general, care nu sunt responsabili de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.