Mândrie și Beton - după 10 ani

Capitolul al III lea: Începuturi

foto Petruț Călinescu, text Ioana Călinescu

Primele migrații ale oșenilor au avut loc în anii 1905-1920, în America. „Și atunci au emigrat mulți, dar nu au fost ambii părinți, ci doar unul, la muncă. Au stat câțiva ani, au făcut bani și s-au întors toți acasă. Unul, doi, dacă au mai rămas.”, Ioan Mișca, fost profesor, satul Târșolț, Satu Mare.

Pe oșeni nu-i găseai acasă nici în perioada comunistă. Terenurile slab fertile și lipsa industrializării i-au împins pe oșeni să caute de lucru în interiorul țării înainte de 1989. Muncile grele și bine plătite tot cu oșeni se făceau. Autobuzele patriei culegeau mână de lucru de nădejde din Țara Oașului și îi duceau sezonier la defrișări, pășuni, tăiat mărăcini, la vopsitorii industriale, combinate, la curățat vase petroliere.

Banii câștigați înainte de ’89 tot în case au fost băgați. Pe vremea când România atingea pragul limită al sărăciei într-un plan extrem de plată a datoriilor externe ale țării, satele din Oaș prosperau și vechilor case bătrânești le creștea primul etaj. Când regimul comunist a căzut, și o dată cu el întreaga economie a țării, obișnuiți cu plecatul de-acasă, oșenii au fost primii pregătiți să exploreze noi teritorii în căutare de lucru.

 

„Deplasările spre Franța au început în 1992 cu un grup de șase persoane, numai bărbați. Aceștia, întorcându-se în sat, au încurajat plecările”. În toamna lui 1995 aproximativ 2000 de oșeni se găseau pe teritoriul francez. Cu viză sau cel mai adesea clandestin, oșenii ajung în majoritatea cazurilor la Paris, unde cer azil politic”(Dana Diminescu, „Deplasările oșenilor în străinătate, un nou model de migrație”, 1996.

 

În ’93 erau din zonă de la noi patru călăuze: una era din Târșolț, Păcală îi zicea, una era din Coca, Mihail Lazăr, și celălalte erau din Certeze. Ăia adunau oamenii. Li se plătea undeva la 2.000-2.500 de mărci și ne ducea la negru. Mergeam până la Halmeu cu mașinile, de acolo ne urcau pe tren și mergeam până în Polonia, stăteam 2-3-4 zile până ce aveau legătura și mergeam care încotro. Din Polonia până în Germania făceam cam 3 zile pe jos, mergeam cam 200 de km pe jos. Când am ajuns în Franța, ne-a dat pe toți în Romania. Numai a treia oară am reușit. Oamenii făceau împrumut, vindeau animalele, toate pentru un trai mai bun. Io am trecut în ’93, am mers prin Polonia și, ca să ajung în Belgia, am făcut 3 săptămâni pe drum. Eram 48 de oșeni din Cămărzana, Gherța Mică, Turț, Lechința, Călinești Oaș, Bătarci, Bixad, Certeze. (Vasile Feher, șofer pe ruta Satu Mare – Londra, Turț, Țara Oașului)

„Acuma nu știu dacă știți cum a fost abandonul din Paris. Acolo a fost iadul, în orașul luminilor. Mizeria cea mai mare. Fără apă, fără lumină, fără toaletă. Ferească Dumnezeu.”

Ioan Mișca, fost profesor, Târșolț

Când am ajuns acolo am văzut că toți oamenii stăteau într-o casă abandonată cât e asta a mea. Doar că stăteam 200 de oșeni în ea. Toaleta – săpau o groapă, puneau niște plastic,  apoi, peste două săptămâni săpau alta. Lumina nu era decât de la lumânare, iar mâncarea, dacă nu o  agățai pe pereți, ți-o mânca șobolanii, era plin de șobolani, case părăsite și mizerie” ne povestește în vara anului 2021 Maria Veletean din Certeze, una dintre puținele femei care mai știu să împletească părul miresei. Zisă Maria a Mireselor, ea câștigă acasă în luna august, numai din împletitul mireselor, în jur de 9000 euro. În Franța, la începutul anilor 2000, a compus o „baladă a emigrantului”, pe care o recită mai jos:

 

„Mi-am făcut o casa mai mare ce biserica”, ne-a spus Bumbușchi, în timp ce vindea Ziarul Săracului la Paris.

Când au plecat de-acasă după ’89, oșenii nu se pricepeau la construcții (meseria lor de bază azi la Paris), dar puteau să muncească cât zece, să care cu spatele fără să crâcnească, să doarmă pe scânduri de lemn sau sub cerul liber și să nu-și vadă copiii cu lunile. O demonstraseră și în perioada ceaușistă, când oșenii erau folosiți la muncile sezoniere din țară. Munci grele și bine plătite. Pentru muncă plătită, oșenii nu s-au dat niciodată în lături de la nimic. La începutul anilor ’90, nici nu aveau de la ce să se dea în lături. Se aflau ilegal pe teritorilul Franței și nimeni nu le dădea de lucru, nimeni nu îi primea în chirie.

Nu a durat mult până când oșenii au reușit să transforme o situație ce părea fără ieșire, într-un avantaj profitabil ce le-a adus primii bani câștigați în Franța. Au îmbrățișat cu entuziasm statutul legal temporar de « excluși social » (SDF – adică fără domiciliu fix și fără drept de lucru) oferit de statul francez și au pus monopol pe distribuirea «ziarului săracului», un jurnal anume conceput pentru cei care nu își pot câștiga altfel existența. Au construit rapid cea mai eficientă și abilă rețea de difuzare a ziarului, reușind să facă din cerșetoria mascată o afacere uluitor de prosperă. În anii ‘90 oșenii făceau cel puțin 50 de euro pe zi „la ziare”, bani pe care îi trimiteau în țară.

În anul 2011, când am documentat comunitatea de oșeni de la Paris, încă mai erau oșeni „la ziare”, dar erau niște excepeții. Cei mai mulți lucrau deja cu acte în regulă, bărbații în construcții, iar femeile la menaj. Bătrânul Bumbușchi din Certeze (foto mai jos), cu ochii înroșiți de conjunctivită, într-o poziție demnă și totuși umilă, stătea la intrarea în magazinul Monoprix de pe Av. Charles de Gaulle, cu vedere către esplanada de La Defence. Oamenii îl știau de-atâta timp acolo, că a devenise un fel de marcă a locului. În fața aceluiași magazin de 17 ani, simpatizat și protejat de agenții de pază, Bumbușchi vindea în fiecare zi Ziarul Săracului. Ne-a spus cu mândrie că, din banii făcuți la ziare, și-a ridicat în Certeze o casă mai mare ca biserica și le-a făcut și copiilor case. Bătrânul Bumbușchi nu mai trăiește astăzi.

Bătrânul Bumbușchi din Certeze, cu ochii înroșiți de conjunctivită, într-o poziție demnă și totuși umilă, stătea la intrarea în magazinul Monoprix de pe Av. Charles de Gaulle, 2011.

„Aveam 13 ani când am ajuns prima dată în Franța, iar la 14 ani am început să muncesc. Taică-miu, ca să mă poata duce la lucru, să pot intra pe șantier, că eram mai slăbuț, mă îmbrăca mai gros, să par și eu mai mare. Și așa până la 16 ani, până am ajuns să cunosc și eu meserie. Când am ajuns eu în Franța se fura foarte mult. Să muncești o zi pe 50 de euro, iar alții din furt făceau 100 de euro în zeci minute… Am vorbit și eu cu tata, uite, am prieteni care fac asta, de ce nu mă lași și pe mine cu ei? Și el mi-a zis: treaba asta o să se termine într-o zi, dar munca asta, ce-o faci tu, nu o să se termine niciodată. Și acum realizez că lucrul ăsta e adevărat. Dacă mergeam să fur, nu mai știam meserie. Am ajuns să îmi fie bine, știu meserie. „ Vasile Cotroș, Certeze, patron al unei firme de construcții la Paris

 

 

Mulțumim celor care au cumpărat albumele cu nr 50-75 în avans, deblocând astfel acest capitol:

Laura Sgarcitu, Bianca Marcu, Cristian Florin Radulescu, George Matu, Simona Tache, Bogdan Manolescu, Cristina Boca, Dedi Grigoriu, Catalina Niscoveanu, Alex Mihaileanu, Anton Lucian, Sebastian Morea, Andra Sarbu, Ovidiu Cical, Mihai Coverca, Fanut Morosan, Andrei Chira, Agache Razvan, Marius Lucian Neag, Adrian Milas, Mircea Plesca, Alexandru Done.

 Ajută-ne să tipărim noul album Mândrie și Beton!

 

UPDATE 12 ianuarie: Termen nou de livrare: ian/febr 2024

 

Din cauza unor probleme tehnice neașteptate, livrarea albumului Mândrie și Beton se prelungește, în cel mai optimist termen, până la sfârșitul lunii ianuarie 2024 și în cel mai pesimist, februarie. Vă spuneam ca a fost tipărit în condiții excelente, pe o hârtie premium pe care am așteptat-o cu lunile să apară în stoc. Apoi, la etapa plierii colilor, s-au creat niște abateri pe care le-am considerat cu toții, inclusiv tipografia, prea mari. S-au încercat 3 variante de remediere a tirajului, dar niciuna perfectă. Am ajuns de comun acord la varianta retipăririi, iar în acest moment așteptăm răspunsurile furnizorilor legate de stocul de hârtie. Am stat mult în balanță pentru a lua aceste decizii. Am putea re-tipări de îndată, daca am accepta o hârtie de duzină sau aștepta un pic (o săptămână, două) pentru a avea o hârtie excelentă, care să reproducă toate detaliile.

Vă mulțumim pentru sprijin, răbdare și înțelegere!

Albumul Mândrie și Beton, tipărit în 2013 (cu imagini din 2010-2012), a fost posibil doar pentru că 260 de susținători l-au cumpărat în avans, ajutând astfel la strângerea fondurilor necesare pentru a acoperi o bună parte din costuri. 10 ani mai târziu, ne propunem o reeditare a lui, într-o formulă grafică complet diferită, cu un conținut nou (2015-2022) în proporție de aproximativ 50%. Pentru a putea intra in tipar, avem nevoie și de data aceasta de aproximativ 200 de exemplare vândute în avans, care acoperă doar parțial costurile de producție.

Editat de CdFD (Centrul de Fotografie Documentară), cu un design de Alice Stoicescu, noul album va avea 224de pagini, format 265 x 195 mm, va fi tipărit offset pe hârtie premium și este estimat să iasă din tipar în jur de 10 decembrie 2023, apoi livrat celor care l-au cumpărat în avans.

Fii unul dintre noii susținători ai acestui proiect și ajută-ne să acoperim parțial din costurile de producție, cumpărând un album în avans.

Doar pentru comenzi până pe 5 noiembrie:
– Transportul inclus în RO prin curier
– semnătura autorilor
– un print de aprox. 15×20 cm
– numele tău tipărit în pagina de mulțumiri a cărții
După ce se încheie perioada de precomenzi, albumul va fi disponibil, fără transport inclus și cele menționate mai sus, începând cu 15 ianuarie 2024

 

Pret: 190 lei

Modalitate de plată prin donație:

ING: RO83INGB0000999913850629 (Asociația Centrul de Fotografie Documentară) sau

Revolut: payment link sau Revtag: mandriesibeton

Paypal: petrut@petrut-calinescu.com

!! După plată, nu uita să ne trimiți detaliile pentru livrare exclusiv in RO (adresa, nr. de telefon) la mandriesibeton@gmail.com, sau ca notă ce însoțește transferul.

Mulțumim !! 

 


Foto și text: Petruț Călinescu

Text, editare și comunicare: Ioana Călinescu

Web: Dani Ivan

Design (offline): Alice Stoicescu

Consultanți teren: Mihaela Grigorean, Remus Țiplea

Parteneri: Scena9, Zile și Nopți, Gala Societății Civile, Radio România Cultural, Igloo, Muzeul Național al Țăranului Român, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Panos Pictures

 

 

„Mândrie și Beton” este un proiect al Asociației Centrul de Fotografie Documentară, co-finanțat de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectura (OAR) si Administrația Fondului Cultural National (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția OAR/AFCN sau a oricărui finanțator in general, care nu sunt responsabili de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.