Sas Grigore Griga zis Cotroș din Certeze, județul Satu Mare, a plecat din România în 1994. Trăiește la Paris cu soția lui Lică de mai bine de 27 de ani. El muncește în construcții, iar ea face menajul în casele francezilor. Împreună au trei copii și șase nepoți. Toți sunt cu ei în Franța. În toată viața lor o singură dată și-a scos Cotroș soția la restaurant în Franța, iar ea nici acum nu l-a iertat pentru câți bani a cheltuit atunci.

“Dacă azi ai făcut 50 de euro, 40 pui de-o parte.” Asta este filozofia care stă la baza vieții lui Cotroș.

Astăzi, toți cei trei copii ai lor și-au cumpărat case la periferia Parisului, dar și-au ridicat fiecare case impresionante și acasă, în Certeze. Nepoții au și ei, fiecare, casă în satul natal, iar în 2021, când cel de-al șasele nepot era așteptat să se nască, terenul în Certeze era deja achiziționat și echipa de muncitori târguită să înceapă construcția casei celui mai mic dintre nepoți.

Cei doi băieți ai lui Cotroș au propriile lor firme de construcții prospere în Franța, iar el este angajatul fiului cel mic. Pentru el aventura s-a terminat demult. Cotroș face parte din avangarda migrației forței de muncă din România. După căderea comunismului, când sistemul de producție centralizat din România a intrat în colaps și au dispărut oportunitățile de muncă din țară, primii oșeni din satul Certeze au forțat granița în căutare de lucru. Cotroș era printre ei. În urma lor s-a scurs ilegal, în numai câțiva ani, un procent uriaș din populația activă a Țării Oașului. După câteva încercări de a-și găsi locul prin diverse țări ale Europei, cei mai mulți s-au regrupat la începutul anilor ’90  în Franța, la Paris.

În 2011 când l-am cunoscut, Cotroș își dorea un singur lucru – să se întoarcă acasă. “Mai stau câțiva ani ca să-mi fac anii de pensie și mă întorc acasă”. Zece ani mai târziu, în 2021, la un grătar și o țuică de prune făcută de el, în curtea casei lui din Certeze ne-a zis: “Mai stau la copii în Franța, un an, doi, și mă întorc acasă, în țară, definitiv.”

În Saint Denis, suburbie a Parisului, se purtau turbane viu colorate și miroasea a condimente exotice din bucătăriile emigranților africani în anul 2011 când l-am cunoscut noi pe Cotroș. Blocul în care locuia Cotroș de mai bine de 10 ani mirosea a sarmale și a ciorbă de perișoare.

„Aici, pe scara blocului, suntem doar câţiva, nu-i toată familia. Frati-miu e la uşa de alături, băiatul mare si nepoţii deasupra, cumnată-miu sub mine, cuscru dincolo, pe scara cealaltă, vărul meu tot dincolo…  Tot nu-i ca acasă. Niciodată nu eşti ca acasă!”

Când am nimerit noi acolo, într-o duminică, tot blocul suna a muzică oșenească, prin ușile deschise ale apartamentelor se vedeau mese întinse în jurul cărora se înghesuiau până la refuz, vorbind tare și râzând, familii întregi, copii cu babețică, bătrâne cu basmale tradiționale, vecini din sat și cine s-a mai nimerit în vizită.

“Azi locuim aici 12 familii; două de marocani, în rest numai români. Ne și distrăm. Suntem mulţi şi tot timpul sunt aniversări. Noră-mea a avut ieri aniversare, săptămâna trecută cumnată-miu. Vineri a fost ziua băiatului meu Vasile, a făcut 23 de ani.  La Crăciun tăiem porcul și facem cârnați și caltaboș exact ca acasă. Aici lângă noi s-a deschis un magazin nou românesc. Proprietarii sunt din Săpânța. Astea sunt distracțiile noastre: aniversări, nunți și botezuri. Dar nici acasă nu aveam altele. Nu am fost niciodată în concediu la mare sau la băi” ne povestea Cotroș în 2011.

A crescut într-o familie cu 17 frați și un tată care a avea o vorbă: să fii optimist, curajos  și cu fața înainte. Așa o să-ți meargă. „Și așa a fost” zice Cotroș.

De 27 ani de când muncește la Paris, Cotroș a scos-o pe Lică, soția lui,  la restaurant o singură dată. Și acum se mai ceartă din când în când pentru cât au cheltuit atunci…  Nu prea ți-o imaginezi pe Lică certându-se. Cel mai mult ea tace și curăță. La fel ca mai toate oșencele venite la Paris, Lică face menajul prin casele francezilor de 27 de ani.

Toată viața ei a muncit. La 14 ani a plecat de-acasă în autobuzele cu muncitori sezonieri ce plecau la începutul fiecărei veri din satele din Țara Oașului și îi duceau pe oameni la muncă prin toată țara, și de-atunci nu s-a mai oprit din muncit.  Nici mamă nu prea a avut timp să fie, deși are trei copii.

“Eu am crescut fără părinți” povestește Dana Ciocan, fiica lui Lică și a lui Cotroș. „Când ai mei au plecat la muncă în străinătate, eu am rămas acasă să am grijă de frații mei. Nu am plâns atât de mult când au plecat ei, cât am plâns când l-au luat și pe fratele meu mai mare la muncă. Doamne cât am plâns când a plecat el. Pe mine m-au luat la 16 ani. Eu nu am trăit cu ei perioada dormitului în case abandonate. Lor le-a fost greu, eu am fost privilegiată. Când am ajuns la Paris, ei deja locuiau în chirie. La început mergeam cu mama în casele unde făcea menajul ca să mă învețe meserie. Vai, ce greu mi-a fost. Când intram într-o baie eram înspăimântată. Nu știam nici cum se deschide apa. Păi noi când am plecat de-acasă aveam veceul în curte. Nu văzusem niciodată o baie. Și, când mi-a pus mama prima dată în brațe toate substanțele de curățat, am vomitat instantaneu de la miros. Cât de greu m-am obișnuit cu mirosul… Curățam și vomitam.”

Astăzi Dana are propria ei casă în Paris, iar fiica ei, Jessica, este studentă la Drept.

Două scări și trei etaje pline ochi cu români în 2011

Apartamentul în care locuiau Cotroș și Lică în 2011, avea două camere mobilate cu un dulap, paturi suprapuse și câteva scaune împletite pentru musafiri, folosite adesea și pe post de măsuță de cafea. Atât. Un  televizor stătea tot timpul deschis pe ProTv. Cei zece ani de locuire nu pareau să-i fi schimbat aerul de apartament de tranzit pentru navetiști. Era poate mai aerisit. Pe vremuri se înghesuiau într-o cameră din asta și câte cinci-șase oameni. Stătuse aici toată familia lui Cotroș. Cei trei copii, un ginere, două nurori, asta fără să mai pună la socoteală prietenii și vecinii din sat pe care i-a găzduit temporar până și-au făcut și ei un rost la Paris. Apoi au venit nepoții, cu totul cinci la număr pe vremea aceea și, treptat, tinerele familii au început să ocupe alte apartamente din bloc sau au migrat către alte cartiere din apropierea Parisului.

Blocul avea două scări în oglindă și câte trei etaje pline ochi de români. Proprietarul, un arab cu spirit imobiliar, avea cu zece ani în urmă, la aceeași adresă, o clădire abandonată cu trei etaje. Cotroș avea o echipă de oșeni de la el de-acasă, dornici de muncă, cu palmele cât lopețile și o hotărâre încrâncenată de-a se simți din nou oameni. Se făceau aproape șapte ani de când fugiseră din țară pe sub garnituri de trenuri, în dube fără aer, hăituiți cu câini de poliția de frontieră. Se făceau aproape șapte ani de când trăiau ca animalele în pădurile de la marginea Parisului, în colibi improvizate sau prin case abandonate, pentru că, în lipsa actelor legale, nimeni nu-i accepta în chirie. “De la început înțelegerea a fost că facem apartamentele pentru noi și când le-am terminat, ne-am mutat în sfârșit și noi ca oamenii în chirie. Așa am băgat numai oșeni în blocul ăsta. Am făcut cumva să încăpem toți” povestește Cotroș.

Azi oșenii sunt recunoscuți pe piața muncii din Paris ca fiind unii dintre cei mai buni lucrători  în construcții, dar atunci, la început, și Cotroș râde în barbă, nu prea știau meserie. Au luat blocul și l-au renovat cum i-a tăiat capul. Niciun apartament nu seamănă cu altul. Pe unele le-au făcut de două camere, pe altele de trei. Au spart și au ridicat pereți în funcție de cât de mari le erau familiile.

Pe la începutul anilor 2000, pentru zeci de oșeni epuizați, veșnic în căutare de lucru, mâncând pe apucate și sprijinind de ani de zile zidurile depozitelor de materiale de construcții (unde se formează și astăzi piețe de muncă la negru) în așteptarea unei comenzi, Parisul devenea în sfârșit un alt fel de acasă. Pentru ei greul trecuse, pentru ceilalți, care abia își luau inima în dinți să plece de-acasă în căutare de lucru, greul abia începea.

Limba nu o cunoaște prea bine Cotroș nici după 27 ani de muncit la Paris. Și nu se jenează deloc de asta. Acum 10 ani ne-a povestit râzând cum s-a dus la doctor și i-a dat niște picături de ochi, dar pentru că nu a înțeles ce i-a spus, le-a băut (foto cover). Și la ce-i trebuie să vorbească franceză? Șeful lui direct este fiul lui cel mai mic, care are propria lui firmă de construcții care nu merge rău deloc, muncește 10 ore pe zi în echipe de oșeni, duminica e în familie sau musafir pe la vecini de-ai lui din sat, stabiliți și ei la Paris.

Cotroș | 2011

“Regulă de aur: niciodată nu mănânci tot ce produci. Azi ai făcut 50 de euro, 40 pui de-o parte. O singură dată am băut o bere în oraș și m-a costat câțiva franci. Am fost bolnav o săptămână după banii ăia. Niciodată nu faci bani dacă începi să umbli prin restaurante. Ne distrăm și noi, dar acasă.”

De 15 ani sunt aici în Franţa. Înainte am mai fost prin Belgia, Germania, Austria, dar aici m-am aşezat. Suntem foarte bine văzuţi, că suntem muncitori de nădejde. Dintre toți care au venit, românii şi sârbii sunt cel mai bine văzuţi. Suntem respectaţi, Franţa e o ţară bună cu noi, dar tot străini suntem. Ăsta-i baiul. Numai acasă suntem acasă.

Oamenii s-au învățat împreună, ne-am obișnuit așa la grămadă: sârbi, portughezi, români, arabi, negri, japonezi, chinezi, toate națiile. Ei sunt cu ale lor, noi cu ale noastra, nu ne deranjăm, fiecare-și vede de treabă. Nici n-avem când, plecăm dimineața cu noaptea în cap la muncă și venim seara târziu…

Blocul ăsta în care locuim e făcut de noi de la A la Z. Când am început să-l renovăm era o căzătură; complet abandonat. Îl cunoșteam pe patronul firmei de construcții care a garantat pentru noi și ne-a plătit cu banul jos. De la început înțelegerea a fost că facem apartamentele pentru noi și când le-am terminat, ne-am mutat și am început să plătim chirie. Așa am băgat numai oșeni în blocul ăsta. A fost o mare realizare. Nu ne lua nimeni atunci în chirie, că nu aveam acte. Stăteam ilegal prin case abandonate.

Acum zece ani nici noi nu eram mari experți în construcții. Am făcut cum ne-am priceput și cum am avut nevoie. Noi am împărțit blocul. În unele cazuri din două apartamente am făcut trei, sau pe unele le-am mărit, cum e ăsta în care stau eu. Am făcut cumva să încăpem toți, să plătim și noi ca oamenii chirie. Nu mai puteam trăi ca animalele în case abandonate.

Fiul meu cel mic are 23 de ani și propria lui firmă de construcții. Eu așa i-am învățat, să muncească. Și băiatul cel mare, și fata… nu e lună să nu pună deoparte 700 de euro. Să văd eu pe cineva în România reușind să facă asta. Păi de ce se lucrează cu atâta poftă aici? Banii! Pentru orice faci aici ești plătit! Cu drag mă duc dimineața la muncă de la ora 5 și mă întorc seara târziu la 7 dacă știu că sunt plătit pentru cât muncesc. Și atunci vreau să muncesc mai mult.

Când merg acasă mă sperii noaptea de linişte. Mă trezesc şi nu-mi dau seama unde sunt. Aici, din patul ăsta etajat mă dau jos invers decât acasă. Şi acasă îmi vine să mă dau jos tot la fel şi mă izbesc de perete. Mi-e ciudă. Oricine ar zice, bine e în Franţa, bine e în Germania, bine e în Anglia, dar nicăieri nu e ca acasă. Oricine mi-ar spune că îmi dă 2.000 de euro salariu pe lună să rămân până la moarte aici… niciodată! Mai stau ăştia 5-6 ani, până obţin o pensie, că de-asta mă zbat,  şi nu mai vin înapoi. Mă duc acasă.

Cotroș | 2021

„Eu le spun mereu copiilor: profitați de viață! Că noi n-am știut, am muncit. Faceți ce vă dorește vouă sufletul. Banii ăștia mulți pe care i-am făcut, la bătrânețe îi dăm la doctor. Ce-a fost mai bun, am pierdut în viață. Cu bătrâna asta a mea de la lingură am pornit, nimic nu am avut ”

Sas Grigore Griga zis Cotroș  din Certeze (2021)

Jumătate din viață mi s-a dus pe dincolo. Asta îmi pare foarte rău, că n-am rămas acasă. Nu eram poate așa realizat, dar eram mult mai sănătos. Am pierdut ce era mai important: tinerețea, sănătatea și identitatea. Nu m-a interesat politica. M-a interesat să pot lucra undeva. Crezi că io rămâneam dincolo, nu veneam în țara noastră, acasă, să dorm în patul meu? Și un cartof dacă mâncam acasă, era mai bun.

În Franța îmi lipsește  casa, oamenii din sat, satul meu, pădurile astea, apa asta, aerul, și prostia românească îmi lipsește.  .

Familia toată mi-aș aduce-o în țară. Io aș veni în ziua de mâine și aș munci iar, la 60 de ani. Dar la ce? Nepoții mei nu știu să vorbească bine românește. Copiii mei s-au realizat mult mai bine dincolo, dar stresul și dorul de casă i-a apăsat foarte mult. ­­­­­­­Băiatu’ meu are actele depuse pentru o fermă de porci acasă, dar își bat ăștia joc de el. Nu te ajută cu nimica, absolut, numai te încurcă până zici, las-o baltă, mergem înapoi.

Omul nostru, oșanul, așa e făcut, să producă. Nu poate sta fără să producă ceva. Aici e economia de piață, în Oaș. Omul se luptă unul cu altul, că ce face unul, ălalalt să facă mai mult. Așa ar trebui să facă toți în țară, ca să mergem înainte.

Prima dată când am ajuns la Paris, am dormit pe sub poduri. Nu mi-e rușine să spun. Am dormit în case abandonate. Nu aveam dreptul să stăm în chirie. Când am reușit până la urmă să prindem o chirie, am stat 16 ani în Saint Denis. Apoi am început să ne realizăm.

După cum văd eu mersurile, casele astea ce ni le-am făcut noi aici, le-or ocupat sirienii și aștia străini, așa cum am făcut și noi în Franța. Bine-ar fi să mint.

Am avansat bine și în Paris, mulțam Domnului, am avansat și acasă. Le-am făcut cum am putut, din puțin, cu toate că am fost sărac lipit pământului. Băiatu meu mare și-a luat casă în Franța. Baiatu mic, la fel. Fata și ea, e vecină cu frati-su. Toți și-au luat case în Franța, și-au făcut case și în Certeze. Apartamente în Baia Mare, Negrești, toți și-au luat. Dar nu cu bani făcuți în țară, cu bani aduși în țară. Nepoțelu ăsta mic, care trebuie să vină acum, îl așteptăm cu drag, deja e programat, casa pentru el e târguită deja aici în Certeze.

Mai stau la copii în Franța, un an, doi, și mă întorc acasă, în țară, definitiv.

Mulțumim celor care au cumpărat albumele cu nr 100-125 în avans, deblocând astfel acest capitol:

George Vlad, Ela Bălan, Max Susanu, Marie-Luce Ghib, Iulian Angheluță, Katia Pascariu, Andreea Pielescu, Cornel Brad, Adrian Crapciu, Gabi Bordeianu, Cosmin Sabou, Adela Ștefan, Iacob Ștefan, Vasile Conioși Mesteșanu, Diana Dulău, Voicu Bojan, Catinca Ciornei, Victoria Pătrașcu, Ioana Frîntu, Andreea Gavrilă, Remus Pleșa, Ciel Grommen, Monica Moroșanu, Debora Onescu.

Noua carte este gata!

Comandă un exemplar AICI

preț: 200 lei, livrare inclusă în RO

informații suplimentare: mandriesibeton@gmail.com

Fotografii: Petruț Călinescu

Text: Ioana Călinescu

Design: Alice Stoicescu

100 de fotografii color, texte RO-EN

Offset print, 224 pagini color, format 195×265

Hârtie Garda Pat Kiara 115 g, Soft cover cu clapa, open spine

Foto și text: Petruț Călinescu

Text, editare și comunicare: Ioana Călinescu

Web: Dani Ivan

Design (offline): Alice Stoicescu

Consultanți teren: Mihaela Grigorean, Remus Țiplea

Parteneri: Scena9, Zile și Nopți, Gala Societății Civile, Radio România Cultural, Igloo, Muzeul Național al Țăranului Român, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Panos Pictures

„Mândrie și Beton” este un proiect al Asociației Centrul de Fotografie Documentară, co-finanțat de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectura (OAR) si Administrația Fondului Cultural National (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția OAR/AFCN sau a oricărui finanțator in general, care nu sunt responsabili de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.