Prăpastia dintre generații în Țara Oașului are proporții impresionante. Precum casele.  Între prima generație, care a luptat din greu să-și facă un rost în Franta, și copiii și nepoții lor, care vorbesc fluent limbi străine și sunt perfect integrați în societatea franceză, pare că au trecut mai multe vieți.

Bătrânii, care au plecat aproape în opinci de-acasă, care nu și-au văzut copiii cu anii la începutul migrației, care au călătorit pe sub garnituri de trenuri, hăituiți cu câini de poliția de frontiră, care au locuit cu anii în barăci improvizate la marginea capitalelor europene sau prin case abandonate și suprapopulate de oameni și șobolani, visează că într-o zi se vor întoarce acasă.

Copiii lor, adulții de astăzi, care au crescut fără părinți, care au părăsit timpuriu școala și li s-au alăturat la muncă în străinătate, visează să rupă “blestemul betonului” care îi obligă, conform tradiției, să-și bage banii câștigați din greu în case cu mult etaje în satele natale.

Casele mari țin departe de a-și împlini visele ambele generații de emigranți născute în România. Cei ce visează să se întoarcă acasă sunt obligați să muncească departe de casele lor pentru a le putea întreține, și cei ce visează să-și facă o viață “afară”, sunt obligați să-și bage banii câștigați în finalizarea lor. Iar asta, în mult cazuri, poate dura o viață.

În deceniul care s-a scurs de când am început proiectul, pare că s-a născut și generația pregătită să rupă blestemul betonului. Sunt copiii născuți în străinătate, care nu mai aparțin României și care, acum 10 ani, când am început documentarea, acceptau docil să îmbrace costume oșenești incomode, dar se alergau pe ulițele din Oaș provocându-se la joacă în limba franceză. Ei sunt adolescenții bilingvi de azi, integrați și cosmopoliți, care vin în vacanțe cu prietenii, ca într-un loc exotic pe care vor să-l împartă cu gașca lor de la școlile europene în care învață. Ambiția s-a transmis de la o generație la alta și competiția s-a mutat în educație. Unii dintre copiii pe care i-am cunoscut acum zece ani se pregătesc astăzi să devină arhitecți, avocați, medici, ingineri de avioane.

Jessica Ciorbă, Certeze, Țara Oașului

Jessica, 8 ani, 2012

Jessica Ciorbă avea opt ani când am cunoscut-o plictisită în vacanța de vară în casa părintească din Certeze. Toată familia ei lucra la Paris, iar ea mergea la școală acolo, majoritatea prietenilor ei fiind francezi. Acum este majoră, iar satul Certeze este în continuare singurul loc în care și-a petrecut vacanțele de vară în toată viața ei de până acum. A fost admisă la Sorbona unde a început Facultatea de Drept, deși visul ei este să studieze medicină. Sistemul de învățământ superior în Franța îi permite să se reorienteze pe parcursul studiilor, chiar dacă nu a reușit să intre din prima la Facultatea de Medicină.

Jessica are 8 ani şi locuieşte dintotdeauna la Paris. Merge la şcoală în Paris şi cei mai mulţi prieteni ai ei sunt francezi. O singură dată a stat departe de mama ei, timp de o săptămână, când aceasta a trebuit să se întoarcă în ţară pentru a da examenul de conducere. A fost o tragedie. Au plâns amândouă în fiecare zi şi au vorbit la telefon de cinci ori pe zi.

“Eu am crescut fără părinţi. Când ai mei au plecat la muncă în străinătate, eu am rămas acasă să am grijă de fraţii mei. Nu am plâns atât de mult când au plecat ei, cât am plâns când l-au luat şi pe fratele meu mai mare la muncă. Doamne cât am plâns când a plecat el. Pe mine m-au luat la 16 ani. Eu nu am trăit cu ei perioada dormitului în case abandonate. Lor le-a fost greu, eu am fost privilegiată. Când am ajuns la Paris, ei deja locuiau în chirie. La început mergeam cu mama în casele unde făcea menajul ca să mă înveţe meserie. Vai, ce greu mi-a fost. Când intram într-o baie eram înspăimântată. Nu ştiam nici cum se deschide apa. Păi noi când am plecat de-acasă aveam veceul în curte. Nu văzusem niciodată o baie. Şi când mi-a pus mama prima dată în braţe toate substanţele de curăţat am vomitat instantaneu de la miros. Cât de greu m-am obişnuit cu mirosul… Curăţam şi vomitam.” Dana Ciocan (mama Jessicăi), 28 de ani, menajeră la Paris de 12 ani, la ea acasă în satul Certeze.

Jessica, 17 ani, 2021

“Pentru mine acasă este la Paris. Părinții mi-au povestit foarte puțin despre cum a fost la început. Mi-au zis doar că le-a fost foarte greu. Și știu că muncesc foarte mult. Primele mele amintiri din Paris sunt din apartamentul nostru de 9mp. Aveam un pat suprapus și o chicinetă. Mami și tati dormeau în patul de sus și eu jos, dar aproape în fiecare noapte mă duceam peste ei. Tati a venit odată acasă cu o masă care nu a încăput în casă. La grădiniță rămâneam mereu ultimul copil. Ceilalți plecau pe la 4, iar eu stăteam până seara târziu când se întuneca. Prietenii mei sunt toți francezi ca mine, cu părinți veniți din toate colțurile lumii. Bunicii au zis că îmi lasă mie casa din Certeze, dar nu cred că voi veni foarte des aici. Îmi doresc să văd și altceva în vacanță. Vreau să merg la București, la Brașov. Aș vrea să merg la mare… “

Vasi avea 13 ani când a plecat prima dată în Franța, iar la 14 ani a început să muncească pe șantiere alături de tatăl lui. Astăzi are propria lui casă la periferia Parisului, unde locuiește cu părinții, soția și cei trei copii. Vasi are doi băieți mari, care se pregătesc de facultate și cărora le-a construit deja case în Certeze, și un copil mic, născut în 2022, pentru care achiziționase deja terenul de casă, chiar înainte de-a se naște.

 “La 14 ani am început să muncesc în Franța. Taică-miu, ca să mă poata lua cu el la lucru pe șantier, mă îmbrăca mai gros să par mai mare. Eram foarte slăbuț. Cu mai multe geci pe mine i-am păcălit și până la 16 ani am ajuns să cunosc meserie.

La noi în Certeze, dacă vecinul își pune pălărie, altul își pune una și mai mare. Așa și cu casele. Gândul meu era să fac ceva bani și, ca orice om, să mă întorc acasă și să nu mai plec. Am început în schimb să modific casa. Am început să bag bani peste bani, care pentru mine sunt bani morți. E ca și cum i-ai băga în foc sau i-ai îngropa în beton, pentru că, copiii mei nu o să vină aici. Dar pentru ei le-am făcut. Asta e casa lui Eric, ailaltă e a lui Sebi. Și mai au fiecare câte un apartament în Baia Mare. Ca să nu muncească cum am muncit eu. Să aibă un viitor, să facă o școală, să ajungă cineva.

Nici eu nu am ajuns rău, dar să nu treacă copiii mei prin ce am trecut eu. Străinătatea e foarte grea. Când ești printre străini e foarte greu. Numai cine e acolo știe. Avem totul acolo, dar suntem străini. Cel mai bun lucru e să fii la tine în țară, dar problema e că nu avem ce face aici.

Unsprezece luni pe an sunt în Franța. Acasă sunt în vacanță. Îmi ajunge un dormitor și o bucătărie, dar la noi în Certeze așa fac oamenii. Fala. Dacă stau și gândesc viitorul, îmi dau seama că nu are rost. Nu ai cum să dormi în două dormitoare, să te speli în două băi. Mulți nu își dau seama, dar irosim ani buni din viață pentru asta.  Anii din viață nu ți-i mai dă nimeni înapoi.

La francezi, la 18 ani, copiii își iau geanta și pleacă de-acasă. La noi nu. Le facem noi casele.

Oșenii au reușit pentru că muncesc foarte mult. Ca în zona noastră, nicăieri. Cine vede, zice: bă, sunteți nebuni cât munciți.

Nu ne dăm seama de un singur lucru: sănătate și ani din viață nu poți să cumperi, oricâți bani ai avea. Și îți dai seama prea târziu că ai pierdut anii cei mai frumoși alergând să faci case mari, garduri și mașini scumpe. Alergăm prea mult după bani. Nu știm să ne oprim. Ne trebuie mai mult.

Am eu o vorbă ce o apreciez de la tata (Moș Cotroș). Când am ajuns eu în Franța, se fura foarte mult. Munceam o zi întreagă pe 50 de euro, iar alții din furt făceau 100 de euro în zece minute… Am vorbit și eu cu tata. Uite, am prieteni care fac asta, câștigă foarte bine. De ce nu mă lași și pe mine cu ei? Și el mi-a zis: treaba asta o să se termine într-o zi, dar munca ce-o faci tu, nu o să se termine niciodată. Așa e. Dacă mergeam să fur, nu mai știam meserie. Am ajuns să îmi fie bine, pentru că știu meserie.”

Mulțumim celor care au cumpărat albumele cu nr 75-100 în avans, deblocând astfel acest capitol:

Ana Maria Borlescu, Hojda Catalin Doru, Ioan Ciprian, Alexandru Pescaru, Robert Balan, Sebastian Bobriuc, Florin Maguran, Monica Vlad, Luminita Allison, Florin Radulescu, Ciprian Ciocan, Bianca Pop Rotarescu, Ioana Enache, Dan Burzo, Razvan Baltaretu, Vladimir Mihai Pacurar, Tudor Platon, Dacian Groza, Horia Preja.

Noua carte este gata!

Comandă un exemplar AICI

preț: 200 lei, livrare inclusă în RO

informații suplimentare: mandriesibeton@gmail.com

Fotografii: Petruț Călinescu

Text: Ioana Călinescu

Design: Alice Stoicescu

100 de fotografii color, texte RO-EN

Offset print, 224 pagini color, format 195×265

Hârtie Garda Pat Kiara 115 g, Soft cover cu clapa, open spine

Foto și text: Petruț Călinescu

Text, editare și comunicare: Ioana Călinescu

Web: Dani Ivan

Design (offline): Alice Stoicescu

Consultanți teren: Mihaela Grigorean, Remus Țiplea

Parteneri: Scena9, Zile și Nopți, Gala Societății Civile, Radio România Cultural, Igloo, Muzeul Național al Țăranului Român, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Panos Pictures

„Mândrie și Beton” este un proiect al Asociației Centrul de Fotografie Documentară, co-finanțat de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectura (OAR) si Administrația Fondului Cultural National (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția OAR/AFCN sau a oricărui finanțator in general, care nu sunt responsabili de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.