Irina Solomeș zisă Jaga, din Târșolț, lucrează ca menajeră în Franța din 1996. Adoră mobila de epocă și colecționează obiecte pe care le primește cadou de la franțuzoaicele cărora le face menajul de mulți ani. Irina spune că, dacă franțuzoaicele la care face curat i-ar vedea casa, și-ar da seama că ele ar trebui să-i facă ei menajul, nu invers. Casa ei din satul natal este un organism spectaculos și viu, care se transformă în fiecare vară după cum îi dictează visele.

„Asta e maladia mea, să fac lucruri cât mai frumoase. Am boală pe mobilă, tot timpul vreau să o schimb. Mie îmi și place să schimb casa mereu. Îmi vin în minte noaptea idei și când mă trezesc, mă apuc. De ce să nu sparg și plafoanele, că n-ar dura nu știu cât.” (2021)

„Cât eram în Franța am plătit niște muncitori să renoveze sus la mansardă. Mi-au montat candelabrul ăsta cu telecomandă, dă lumină în mai multe culori, dar nu știu eu să-l folosesc. O să fac frumos de tot aici sus. Mi-am comandat o măsuță, două fotolii și o canapea din aia de epocă din Madrid, 2.000 și ceva de euro am dat pe ele, dar nu mi le-au adus încă. Au zis că sunt aglomerați. Nu mă deranjează, că oricum nu stăm acasă.” (2012)

Irina nu stă niciodată

„Doamne ferește cât muncesc. Nu am timp de nimic. Nu am timp să mă odihnesc nici în vacanță. De când am venit acasă, am făcut curățenie singură. Am luat pahar cu pahar, farfurie cu farfurie și le-am făcut cu alcool sanitar. Săptămâna următoare ne-am apucat să scoatem gresia și să punem altceva pe jos. Am tăiat ușa, am spart barul jos, apoi am făcut pereții.”

Nu au trecut mai mult de trei ani de la ultima amenajare și Irina cu soțul ei Vasile o luat-o de la capăt cu renovările în luna lor de vacanță acasă. „Și doar acu trei ani am făcut pereții. Erau superbi. Jos am avut tapet peste tot. Foarte frumos. Dar a fost umezeală, cred au fost ploi multe pe-aici și s-a stricat. Pereții în dormitor erau toți cu sclipici. A trebuit să refacem. Toate perdelele mi le-a ars soarele, a trebuit să le schimb…”

Oșenii au o obsesie: „să spargă” casa, cum zic ei, și să mai adauge un etaj, un perete, o scară, un balcon, în funcție de modă și de ce și-a mai făcut vecinul. Circulă chiar o vorbă recentă printre oșeni. Ce face un oșan când se întoarce acasă? Sparge casa. Dar acesta nu este un obicei recent. O făceau și înainte de ’89, când, cu banii câștigați de la defrișări și alte munci sezoniere pe care le făceau prin țară, modificau casele bătrânești, adăugându-le noi camere și etaj. Așa se face că la baza caselor din beton și inox de astăzi sunt îngropate vechile case oșenești. La unele case noi aflate în șantier se pot observa frânturi din casa veche: o bârnă, un brâu pictat manual, o fereastră cu ramă de lemn.

Cu zece ani în urmă, Irina era prinsă cu frenezie în acelși vortex al reamenajării casei

În vara anului 2012, când am vizitat-o pentru prima dată acasă în satul Târșolț, Irina ne-a așteptat teribil de bucuroasă să ne revedem. Ne cunoscusem cu un an înainte la Paris, în apartamentul lor mic din Saint Denis și ne copleșise cu energia ei jovială și generozitatea ei aproape furtunoasă. Pe orice ni se oprea privirea din casă, voia să ne facă instantaneu cadou.

“Eu sunt foarte respectată și acasă și în Franța. Toată lumea știe că mie îmi place să muncesc. Și se vede. Casa am făcut-o înainte să plecăm. Mergeam la defrișări în țară. După aia, după ce am fost în Franța, am spart-o și am făcut mansardă, am schimbat geamurile din nou, aici jos era garaj, am făcut multe modificări. De vreo trei ori am spart parterul. Nu ne-a plăcut. Nici acum nu ne place,  trebuie să spargem din nou. Vreau să fac ușa mai mare. La balcon am avut balustrada din aia de fier forjat, am dat-o jos că nu mai e la modă, i-am trimis-o lui soră-mea la Satu Mare, și am pus din  asta nouă de inox.

Lumea mă știe că eu sunt la modă. Acum, de când am venit, mi-am schimbat perdelele. Sunt ultima apariție aici la noi în zonă. Seturile de farfurii, de pahare, cristalurile… toate le-am adus de la Paris.

Acum dăm țigla jos de pe șură că nu se mai potrivește cu asta nouă de pe casă. E țiglă din aia bună. Mă doare sufletul. 2.000 de mărci am dat la vremea ei pe ea. Era cea mai scumpă atunci. Șura asta mare am făcut-o după ce am făcut mansarda la casă. A venit un unchi și a zis la casă mare, șură mare! Și aia a fost. Nu puteam să nu o facem. Zicea lumea că nu avem, dacă nu făceam. Dar nu avem ce face cu ea, că animale nu mai avem de 20 de ani. Zicea soțul că poate o facem salon de nunți, dar tocmai s-a făcut unul aici în sat de 3.000 de locuri.

Bucătăria asta pe care o am acum, să n-o văd. O schimb! La noi se schimbă moda peste an. Când am luat bucătăria asta era la modă. Acum mi-e și rușine, nu pot să mă uit la ea. Scaunele le-am schimbat deja de trei ori. Și nici astea nu mai sunt ce trebuie. Să știi că au fost scumpe. Am dat 2 milioane jumate pe unu. E din piele. Așa au zis. Eu nu știu ce să zic. Sunt scaune și la 200 de euro.  Acum trebuie să le schimb și pe astea.

Când ne-am întors acum mi-am găsit hainele mucegăite. Așa-i în casă nelocuită. N-ai ce să-i faci. De-aia mie îmi place să mă întorc acasă doar vara. Că dacă venim iarna, nu reușim să încălzim. Dar bine că am găsit hainele, că eu am numai haine de firmă. Eu și aurul mi-l țin la Satu Mare, că la noi aici, cât suntem plecați de-acasă, se fură. Vin cu camionul, intră în curte, nu sparg geamul, intră frumos își iau tot timpul, cine să-i vadă? În câteva luni s-au spart patru case. Iau tot: vase, pahare, scaune, haine. Nimic nu au mai găsit. I-a sunat poliția să vină din Franța.

Am și colecție de ceasuri. Alea mai scumpe Dolce & Gabbana mi le țin în Satul Mare, să nu mi le fure. Și multe parfumuri. Miss Dior, Guerlain, Cavalli, Van Cleef (120 de euro a fost ăsta). Și haine de firmă. De când sunt în Franța, știu ce înseamnă o haină de marcă. O speli și o ai ca nouă. Pe când astea de la chinezi… zero barat. Lui fii-miu și chiloții îi iau numai de firmă. N-are niciun tricou care să nu fie de marcă: Energy, Armani, Guess, Guess, Guess, Zara, Cavalli, Guess, Diesel, ăsta… tot un fel de marcă, Calvin Klein, Diesel…”

„Cât suntem acasă, în fiecare zi mergem la nunți. Vara asta (2012 n.r.) în Târșolț sunt 39 de nunți. Aproape la toate mă duc. Trebuie. Că am și eu băiat de însurat și dacă nu mergem, nu vin nici ei la nuntă la noi. Și cum mai facem banii? Dăm cam 150 de euro la o nuntă.”

Irina a avut un singur fiu

Care nu mai este. A fost ucis în condiții neclare de poliția din Jakarta, Indonezia, în 2019. Vasile Solomeș, Ionuț cum îi zice Irina, avea 30 de ani.

Noi l-am cunoscut în 2011 la Paris în apartamentul lor închiriat din Saint Denis, unde locuia cu părinții. Ne-a povestit atunci cum a crescut singur, departe de ei, dar că nu este nimic special în asta.

„Mulți copii de aici au fost dați pe la vecini, alții la mătuși… cum e Simona, nepoata mea. Băiatul unui văr de-al lu’ mama a stat la bunică-sa opt ani, Mariana a lui Luciu le spunea unchilor “mami și tati”, ăia din străinătate erau “mama și tata”. Mulți au crescut așa. Zece ani am stat și eu printre unchi” povestește Ionuț.

„La început, prin ‘96 mai mult mă întorceam decât stăteam” își amintește Irina. „Prima dată m-am întors acasă după nouă luni. Mi-era dor de copil. Îl lăsasem aici cu soră-mea, și eu stăteam prin case abandonate la Paris și vindeam Ziarul Săracului în ușa magazinelor.  Am făcut bani la ziare… ferească Dumnezeu. Mi-era o rușine… Atunci nu vorbea nimeni de lucru. Toată lumea vindea ziare.”

Asta e povestea tuturor prietenilor lui Ionuț și a copiilor din sat. Nostalgic, a scos un album de amintiri de la sfărșitul clasei a opta și l-am răsfoit împreună. Toți copiii erau acum tineri răspândiți la muncă prin toată Europa. Ne-a citit râzând din dedicațiile colegilor lui din album.

“Ție, Soloș, ce aș putea să îți scriu, fii atent: de exemplu că nu ai fost serios patru secunde din cei patru ani de când te-am cunoscut. Fără tine, terminam cu note mai bune, dar și fără groaza asta de amintiri mișto, în care tu esti personajul principal sau victima… iar dacă ar fi să-i iau de la început pe toți, i-aș petrece exact la fel. Merci pentru tot, chiar dacă nu ai făcut nimic pentru mine… Glumeam!”

Înregistrarea din 2011 de la Paris se încheie cu glasul lui Ionuț pe fundal, jovial ca al Irinei. „Hopa! A venit Alin! Ăsta-i zidar de la 14 ani. Hai înăuntru!”

Mulțumim celor care au cumpărat albumele cu numărul 125-150 de albume în avans, deblocând astfel acest capitol:

Mirela Săvulescu, Sorin Ivanovici, Andra Matzal, Bianca Chelu, Diana Dumitru, Georgiana Ilie, Amalia Enache, Marius Budileanu, Mihai Lucîț, Paula Ripan, Cătălina Miciu, Radu Jiga, Ciprian Țînțăreanu, Iuliana Dumitru, Dorin Bofan, Paul Balhuc, Bogdan Stamatin, Oana Brîndușe, Florica Cuc, Ionela Melnic, Luiza Puiu, Stelian Doinaș Gidei, Andrei Pungovschi, Alina Morariu

Noua carte este gata!

Comandă un exemplar AICI

preț: 200 lei, livrare inclusă în RO

informații suplimentare: mandriesibeton@gmail.com

Fotografii: Petruț Călinescu

Text: Ioana Călinescu

Design: Alice Stoicescu

100 de fotografii color, texte RO-EN

Offset print, 224 pagini color, format 195×265

Hârtie Garda Pat Kiara 115 g, Soft cover cu clapa, open spine

Foto și text: Petruț Călinescu

Text, editare și comunicare: Ioana Călinescu

Web: Dani Ivan

Design (offline): Alice Stoicescu

Consultanți teren: Mihaela Grigorean, Remus Țiplea

Parteneri: Scena9, Zile și Nopți, Gala Societății Civile, Radio România Cultural, Igloo, Muzeul Național al Țăranului Român, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Panos Pictures

„Mândrie și Beton” este un proiect al Asociației Centrul de Fotografie Documentară, co-finanțat de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectura (OAR) si Administrația Fondului Cultural National (AFCN). Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția OAR/AFCN sau a oricărui finanțator in general, care nu sunt responsabili de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.